Martisor sau diminetile spiritului arghezian
    POZA:
     
 

Martisor sau diminetile spiritului arghezian

Din data: 12 Iunie 2013 ora : 10:32:12
„Doamne, fa-i bordei in soare,
Intr-un colt de tara veche,
Nu mai’nalt decat o floare
Si ingust cat o ureche”.
Tudor Arghezi - „Cantec de adormit Mitura”.

Despre anii tineretii si, mai cu seama, despre indelugile, dramaticele meandre sufletesti pe care le-a strabatut pana la aparitia, in 1927, a „Cuvintelor potrivite”, Tudor Arghezi a vorbit foarte putin. Si totusi, in „Cuvantul inainte” la editia din 1940 a versurilor sale, se marturisea astfel: „Mi-aduc aminte ca, pe cand aveam 18 si 30 de ani, ma mangaiam cu asteptarea sa le pui intr-o carte pe la vreo 40, o carte care nici nu trebuia sa iasa negresit. O carte: o viata, este prea deajuns. M-am inselat: mi-am scos cartea la 47 de ani si nu a fost nici singura mea carte”. Tot atunci, Arghezi isi definea, astfel, crezul scriitoricesc: „Pe cand ma sileam, intr-o chilie si apoi intr-o tara de munti cu singuratati sa intocmesc sucitele vorbe din cartea de fata, nu ma cugetam ca ele vor putea sa fie vreodata tiparite. Le-am cautat si m-am insufletit sa le fac frumoase. Alta ravna n-am avut si am ramas la ea”.
Ne-a fost dat sa ne reamintim, pentru a cata oara?, de aceste nobile adevaruri, intr-o duminica de mai, cand, la Martisor, a fost organizata, sub egida Muzeului Literaturii Romane si cu admirabilul sprijin al fiicei poetului, Mitzura Arghezi, o emotionanta intalnire cu ceea ce pe drept cuvant s-a numit „Spiritul arghezian”. Sau, mai bine spus, cu nestinsa si tamaduitoarea dimineata fara egal si fara sfarsit a acestui nobil Spirit.
Au raspuns invitatiei organizatorilor, regizorul Geo Saizescu, actorul Eusebiu Stefanescu, poetul si publicistul Nicolae Dragos, criticul Calin Caliman, profesorii universitari Valeriu Rapeanu si Pavel Tugui.
Cu acest prilej, regizorul Geo Saizescu, cel care, la anii inceputurilor sale intru ale meseriilor fumosului fiind, a realizat, cu mai bine de cinci decenii in urma, o ecranizare dupa proza lui Tudor Arghezi „Doi vecini”, a donat Muzeului de la Martisor un bust al celui evocat, opera a sculptorului Oscar Hann.
Fapt foarte imbucurator si deosebit de semnificativ: in amfiteatrul ad-hoc din curtea Martisorului s-au aflat multi tineri, dornici sa se implineasca sufleteste invatand din adevarurile slovei argheziene: „Nu-ti voi lasa drept bunuri dupa moarte,/ Decat un nume adunat pe-o carte”.
S-au spus, cu acest prilej, multe lucruri cu miez si talc, datatoare de intelesuri noi pentru dimensiunile si, indeosebi, pentru actualitatea spiritului arghezian. Asa dupa cum, deloc intamplator, s-au evocat imprejurari in care verbul lui Arghezi a vestejit, fara putiinta de scapare, prostia trufasa, veleitarismul gaunos si impostura cu staif.
Drept pentru care, i s-au aflat niste anume asemuiri cu Pacala (el insusi memorabil personaj caruia i-au dat o noua viata filmele lui Geo Saizescu), nazdravanul Pacala putand fi luat si ca ideal de umor amar si vindecator ce defineste spiritul arghezian. De unde si zicerea mucalita: „Cand nimic nu mai conteaza/ Doar Pacala ne salveaza”.
In aceasta ”Dimineata la Martisor” s-au istorisit multe intamplari pline de haz si de inteleciune. Una ar fi aceea, definitiv intrata in istoria orala, petrecuta parca prin 1957. Arghezi trebuia sa vina la o intalnire cu mai marii zilei. Asta dupa ce  fusese marginalizat iar un imund personaj politrucesc scrisese impotriva lui Arghezi o schilodenie despre (zice-se) „poezia putrefactiei sau putrefactia poeziei”. S-a intamplat, insa, ca masina trimisa de mai marii kulturnici spre Martisor sa intarzie, drept pentru care „de sus” i s-a telefonat Poetului cu asigurarea ca, desi  va intarzia, este asteptat de catre mai marii politicii. Replica lui Arghezi a cazut naucitoare: „Sa ma asteptati, sa ma asteptati, ca si eu va astept de zece ani!”.
O alta evocare spumoasa a fost aceea despre replica prilejuita lui Tudor Arghezi atunci cand Lucia Sturdza-Bulandra a primit un portret pe care i-l facuse  pictorul Corneliu Baba. Acesta semna pur si simplu „Baba”, asa incat  este usor de banuit furia care a cuprins-o pe marea artista, ajunsa la o varsta venerabila. Replica lui Arghezi a fost una de neuitat: „O doamna de 40 de ani, cati avea acum 50 de ani!”…
Mi-am ingaduit, la randu-mi, sa istorisesc o alta intamplare memorabila - cu si despre Tudor Arghezi, pe care mi-a povestit-o eminentul diplomat si profesor Constantin Vlad. Zice-se, asadar, ca atunci cand a fost invitat la Viena pentru a i se inmana Premiul Herder, ambasada Romaniei a organizat o intalnire cu sarbatoritul. Normal, toata lumea vroia si autograf pe o carte a autorului. S-a intamplat, insa, ca tocmai ambasadorul sa nu aiba o carte de-a lui Arghezi si sa se multumeasca doar cu un autograf pe o foaie de hartie. Arghezi l-a sanctionat din scurt: ”Vezi draguta, degeaba esti ambasador, daca… n-ai carte?!”.
Asa s-a petrecut, aici in curtea casei de la Martisor, unde isi au loc de odihna vesnica Tudor Arghezi si doamna sa, Paraschiva, acest eveniment cultural depre care, cu siguranta, ne vom aminti si pe care, intr-un ales ungher de suflet, il vor inscrie sub numele sau bine meritat: „Diminetile spiritului arghezian”.

de Serban Cionoff - 7887 afisari
 
         
 
4.1 - 7 voturi