Putine ar putea sa fie cuvintele mai nimerite sa exprime personalitatea fascinanta a neuitatei Gina Patrichi, asa cum sunt cele pe care le-a ales Pusa Roth: „O actrita ca o metafora, ca un fior, ca un strigat, ca o iubire, o mare actrita cu stiinta si cu intelegere a textului”. Mi-as ingadui, asadar, sa asez sub arcul lor de bolta cele cateva notatii despre evocarea pe care i-au consacrat-o marii artiste Teatrul National Radiofonic si Revista Teatrala Radio in cadrul traditionalelor actiuni a caror gazda este Hotelul Ramada-Majestic.

O evocare care a incununat o bogata suita de actiuni reunite sub genericul „Luna Gina Patrichi”. Alegerea lunii martie pentru acest emotionant remember fiind datorata faptului ca, in urma cu 20 de ani, la 18 martie 1994, Gina Patrichi parasea aceasta lume, unde venise, tot intr-o zi de martie, adica in zorii zilei de 8 martie 1936. „Parasea” este doar un fel de a spune, pentru ca, de fapt, Gina Patrichi traieste prin creatia sa unica si irepetabila, o creatie care isi are locul sau definitiv, greu de egalat, in galeria capodoperelor teatrului nostru.  

Punctul de referinta al acesti admirabile lectii despre magica intalnire despre Iubire, Intelepciune si Frumusete, al carei moderator subtil si inspirat a fost, si de aceasta data criticul si animatorul cultural Costin Tuchila, l-a reprezentat evocarea calda, rafinata a personalitatii Ginei Patrichi pe care ne-a oferit-o Annie Musca - nume consacrat al scrisului prin cartile sale dedicate unor personalitati ale artei, culturii si stiintei romanesti. I-au fost alaturi in acest excurs Dan Puican, redutabilul regizor al teatrului radiofonic si alte numeroase personalitati ale vietii culturale si artistice - Andra Pitis, Manuella Popescu, Elena Negreanu, Julieta Strambeanu, Ion Arcudeanu, Silvia Cucuruz, Mihai Potcoava, Dan Dulcu, Loretta Popa -, fiecare dintre ei pastrand, cu siguranta, intr-un ales ungher al sufletului o clipa de viata careia Gina Patrichi ii confera, dincolo de granitele timpului, magice intelesuri.

In mod cu totul deosebit, am remarcat prezenta fiicei marei artiste, Oana Anagnoste, care a facut un emotionant portret al Ginei Patrichi ca Artist si ca Om. De data asta, Oana Anagnoste nu a staruit mai indelung asupra acestor amintiri, asa cum a facut-o in suita de evocari pe care le-a depanat dimpreuna cu Annie Musca si care au fost publicate in editia electronica a Revistei Teatrale Radio. Cu toate acestea si, mai ales, cu speranta ca aceste crampeie de amintire vor lua, cat mai curand, conturul unei carti, reiau cateva revelatoare secvente.

Astfel, dupa cum evoca intamplarea Oana Anagnoste, felul in care s-au cunoscut cei ce aveau sa ii fie parinti are ceva de poveste. La un balci, la Galati, tanarul avocat Victor Anagnoste gaseste un pantof si, fireste, pleaca in cautarea Cenusaresei. Care nu era, de data asta, chiar… o simpla Cenusareasa, ci o tanara, frumoasa si, in primul rand, foarte talentata actrita la teatrul din Galati, pe scena careia, jucand in „Titanic Vals”, capodopera lui Tudor Musatescu, cucerea, reprezentatie de reprezentatie, ropote de aplauze. Cum s-ar zice, vazut si placut, asa incat in 1959 cei doi deveneau sot si sotie. Si asa au ramas, ani buni si fericiti, formand o familie trainica si frumoasa in toate cele. „Viata, alaturi de Gina Patrichi - va spune peste ani Victor Anagnoste, devenit un adevarat si greu de egalat magistru al baroului romanesc - a fost norocul meu”. Si, mai departe: „Am dus o viata exceptionala, frumoasa, neinchipuit de frumoasa”. O viata despre care Oana Anagnoste spune, simplu si de expresiv: „Secretul armoniei dintre parintii mei a fost insasi pasiunea pentru meseria lor”.

Am folosit, catusi de putin, intamplator, cuvintele acestea -„ clipe de viata”-, amintindu-mi imprejurarea ca, student fiind, a vazut-o pe Gina Patrichi jucand in piesa lui William Saroyan „Clipe de viata”, la Teatrul ”Bulandra”, alaturi de Liviu Ciulei, de Forry Etterle si de Petrica Gheorghiu si am fost pur si simplu fascinat de farmecul, de vitalitatea si de forta artistica aparte a acestei tinere actrite, nu de mult venita din Galatiul natal, pe una dintre cele mai prestigioase scene ale Bucurestiului si ale tarii.

De accea, am fost, alaturi de cei aflati in sala de la Ramada Majestic, deosebit de bucuros atunci cand organizatorii si animatorii acestei frumoase evocari ne-au ajutat sa o regasim pe marea, inegalabila Gina Patrichi intr-unul dintre rolurile emblematice ale carierei sale.  Este vorba despre monologul unei femei din capodopera lui Jean Cocteau, „Vocea umana”. Am scris apasat cuvantul ”capodopera” pentru acest adevarat poem in proza, interpretat in premiera, la Comedia Franceza in 17 februarie 1930 de catre Berthe Bovy. Am regasit-o aici, pe Gina Patrichi, in intreaga ei forta creatoare, adica descifrand, dincolo de putinele cuvinte si de multe, foarte multele taceri ale monologului, enigma unui suflet de femeie. O femei fara nume si, poate, tocmai prin aceasta un personaj si un erou.

Sunt, toate acestea, trainice, durabile temeiuri sa inchei cu aceleasi cuvinte scrise de Pusa Roth despre Gina Patrichi cu care mi-am inceput notatiile de fata: ”O actrita ca o metafora, ca un fior, ca un strigat, ca o iubire, o mare actrita cu stiinta si intelegere a textului”.
Mai mult, nici nu vad ce as mai putea spune…

Explicatii foto: Gina Patrichi, portret de tinerete; Oana Anagnoste.