La sfarsitul recitalului lui Radu Lupu de la Ateneu (foto), cand toata sala era in picioare si il aclama pe vestitul pianist, dupa magnifica prestatie schubertiana, apare domnul. Ioan Holender, care se opreste in mijlocul scenei, il imbratiseaza pe invitat si ii ofera un plic. Ce semnificatie sa aiba acest gest? Nu putea sa i-l ofere in culise, l-a oferit sub ochi publici. Bine ca nu au fost si camere de filmat, fiindca interpretul a interzis transmiterea televizata a recitalului sau.

Intrarea pe branci, iesirea pe coate
Cineva imi spunea, la usa suprablocata a Ateneului, ca noi nu stim – si nu sunt semne ca vom invata prea curand –, sa organizam nimic, daramite un cogea festival de muzica grea? De ce? Foarte simplu, pentru ca nu exista nici o regula, decat servilismul. S-a dovedit la recitalul lui Radu Lupu, unde a fost ca in  vorba: “Intrarea pe branci, iesirea pe coate”. Lucrurile se rezolvau foarte simplu, daca se renunta la unul dintre concertele de la Sala Palatului, din seara a doua, de pilda, fiindca tot a fost ratat, datorita proastei acustici, si ar mai fi fost programat un recital la Ateneu, in care Radu Lupu sa fi cantat George Enescu. Dar cred ca nici el nu s-a gandit. El a interzis sa fie filmat. In rest, manifestarea servilismului. Iar servilismul in fata puterii este cel dintai. Dovada scrisoarea lui Ioan Holender, care ii multumeste primului-ministru fiindca a spus intr-o recenta sedinta de guvern ca da unda verde festivalului, ca se va gasi “toate solutiile” ca el sa se desfasoare in continuare, adica si in 2015!

Adica pana la Victor Ponta nu a existat festivalul? Da, dar asa e in Romania, numai daca vrea guvernul se desfasoara in continuare un eveniment sau nu, desi aflam ca 35 milioane de lei din bugetul festivalului provin din “surse publice”. Adica tot din sudoarea oamenilor muncii, exploatata de unele firme. Atunci cum se explica acest servilism fata de guvern?

Unde se intampla asa ceva in America sau in alte tari civilizate? Acolo totul este privat. Politicienii n-au ce cauta la manifestarile artistice curente, la festivaluri sau la marile competitii decat ca persoane private Nici nu-i de mirare ca artisti ca Radu Lupu iau calea strainatatii, fug cat mai departe de aceasta lume slugarnica, fara demnitate, si se intorc apoi in tara ca straini, adusi nu de romani, nu de cei ce organizeaza o manifestare, ci tot de straini, asa cum Radu Lupu a fost adus la Bucuresti de Daniel Barenboim, asa cum a recunoscut si dl. Holender la conferinta de presa.

Sa nu ne miram, deci, de ce un Radu Lupu nu l-a descoperit inca pe George Enescu, poate ca il si uraste, mai stii, Doamne fereste! Oricum, este notoriu, copilul minune incununat cu lauri in 1967 la Concursul “Enescu” nu a descoperit inca sonatele lui George Enescu, nu a cantat niciodata vreo sonata sau suita enesciana, fiindca nu le cunoaste, nu le-a studiat.

Nelinistea lui Schubert vs. evadarea in vis a lui Enescu
Imaginati-va ca pe scena Ateneului Roman, Radu Lupu ar fi oferit un recital George Enescu si unul Franz Peter Schubert. Sau chiar un singur recital, dar in loc de Sonatele 20 si 21 de Schubert, sonate de inmormantare, ar fi cantat piese de George Enescu, sa spunem, Sonata nr. 3 si celebra Nocturna, modele de evadare in vis, in fericirea isihasta.

Va spun, Sonatele enesciene sunt mult mai complexe si mai frumoase decat cele schubertiene. Schubert nu transmite decat neliniste, sonatele lui sunt forme de manifestare a sunetului fara capat. Sonatele 20 si 21 sunt pline de aluzii beethoveniene, fiind scrise in 1928, anul mortii compozitorului, imediat dupa moartea lui Ludwig van Beethoven (1927), modelul adorat al lui Schubert. De pilda, rondo-ul contine o referire la Rondo-ul lui Beethoven. Sonata 21 este considerata un “Adio” spus in pragul mortii. Piesele au un aer funebru, o neliniste dureroasa, o descurajare profunda, ca starea precara de sanatate a compozitorului, totul e trist, sumbru, un cantec de lebada, ca si prestatia si alura de cioclu a pianistului. Ele ilustreaza perfect definitia lui Daniel Barenboim ca muzica inseamna sunet. Si Radu Lupu a emis sunete. Intr-o miscare indefinit ondulata, cum ar spune Lucian Blaga. Ce a demonstrat el putea sa dureze nedeterminat, fiindca a reusit sa realizeze ceea ce as numi muzica abstracta. A abstractizat muzica, adica a anulat orice melodicitate si a emis numai sunete de o varietate infinita, frazari melo, improvizatii angoasate, ca o combinatie matematica din teoria probabilitatilor. Si probabil ca el continua sa cante si acum, si cand mananca, si cand doarme, fiindca muzica pe care el o prefera este un labirint de sunete creator de stare. O stare pe care exegetii o numesc romantica, dar Radu Lupu creeaza o stare abstracta.

Enescu i-ar fi dat ceea ce cauta, trairea isihasta. Nici nu banuieste ce revelatii ar fi avut si ne-ar fi transmis. Ca la Vatopedu. Daca Radu Lupu l-ar fi descoperit pe Enescu cand trebuia, sigur l-ar fi cantat peste tot. In urma cu trei editii ale festivalului, Luiza Borac, eleva a lui Murray Perahia, a venit din Germania si ne-a cantat integrala pieselor enesciene pentru pian, existenta si in albumul solistei. Memorabil, de neuitat.

Sigur, fiecare canta ce vrea, ce doreste, ce corespunde sensibilitatii si spiritului sau. Dar imaginati-va ca Radu Lupu ar fi simtit romaneste, ca l-ar fi descoperit si iubit pe Enescu – fiindca tot il imita ca postura stoica –, si ne-ar fi cantat sonatele lui, asa cum le-ar fi cantat peste tot. Fara sa renunte, evident, la compozitorii sai preferati, Mozart, Schubert si Beethoven. Cred ca astfel, purtat pe aripile unui pianist de geniu, Enescu ar fi ajuns sa fie cunoscut cum merita. Desigur, parte din creatia sa e cunoscuta, a propagat-o un Celibidache, de pilda. Dar el are vreme sa astepte. Am scris nu o data ca Enescu este un compozitor de viitor. Insa Radu Lupu, daca nu-l descopera acum, va ramane cu un mare handicap. Si ar fi pacat! Ciudat cum s-a cantonat un pianist ca el, de cand era tanar si impavid, numai pe clasici! Dar cine nu-i canta pe Mozart, Schubert sau Beethoven? Toata lumea, toti instrumentistii. Si se concureaza intre ei, sa vedem cine ii canta mai bine, mai rafinat, mai nemaipomenit. Clasicii, ca si preclasicii, au devenit o moda, ei sunt pariul, testul principal.

Dar eu spun ca un mare interpret este cel care impune un compozitor nou, care iese din marele stol disciplinat. Toti se folosesc de clasici, fiindca sunt o garantie a succesului. Asa cum pe Broadway se joaca numai spectacole care au avut box-office, asa cum la Hollywood se fac remake-uri, ori se filmeaza numai teme si povesti eterne. La fel si in arta plastica, nimeni nu risca, sunt cultivati masiv clasicii.

Muzica lui George Enescu are viitor
Dar ma gandesc ce dezastru ar fi fost pentru istoria artei daca un Alfred Stieglitz nu l-ar fi propulsat pe Constantin Brancusi in America, fiindca astfel a ajuns Brancusi sa fie considerat pionierul artei moderne. Este stiut ca insusi conceptul de arta moderna a fost creat in legatura cu Brancusi, respectiv cu celebrul sau proces contra Statelor Unite.

Enescu este un compozitor necunoscut, muzica sa are viitor. El i-a cucerit pe americani, inclusiv pe John Davison Rockefeller, care i-a donat un parc la Cleveland, tot prin clasici. Insa avea si zvacnirile noului. Sa nu uitam ca Marcel Proust l-a descoperit pe Enescu prin sonata lui Cezar Frank, pe care a auzit-o cantata de muzicianul roman. Nu ne indoim ca si Enescu isi va avea un Stieglitz al lui.

Dl. Holender si echipa Domniei Sale n-au avut si nu au asemenea ambitii, sa-l impuna muzicienilor lumii pe Enescu. Dovada ca, desi festivalul poarta numele lui Enescu, multi vin la Bucuresti fara sa-l cante. Cred ca ar fi fost o conditie obligatorie la un festival care se respecta. Dar, cum am spus, domina servilismul, iar servilismul nu ingaduie sa existe reguli normale de organizare.

Dirijorul Vladimir Spivakov, un model de respect pentru festival
O demonstratie de apropiere de Enescu, de romanism, ne-a facut-o dirijorul Vladimir Spivakov, la pupitrul Filarmonicii Nationale din Rusia, care a cantat Suita a III-a pentru orchestra, op. 27 Sateasca. Fantastic. Orchestra de mare tinuta. Rusii straluceau de eleganta si frumusete. Au fost impecabili. Cu adevarat am simtit in ei un mare respect pentru festival, pentru public si in primul rand pentru Enescu. Apropierea de Enescu se explica prin faptul ca Spivakov l-a studiat si cantat pe Enescu ca violonist. El marturiseste ca “i-am studiat sonatele si imi place in mod special cea de-a treia”. Totul a pornit de la vizita lui Enescu in Rusia, cand Spivakov l-a ascultat cantand si a fost uimit de aptitudinile lui Enescu, de a canta la pian si vioara, de a dirija si compune, un fenomen foarte rar. Dupa acest moment, spune Spivakov, Enescu “a devenit o legenda pentru noi”.

Suita autobiografica a lui Enescu a fost in interpretarea orchestrei ruse o incantare, un joc al sunetelor spirituale, un poem. E o lucrare de maturitate, post-Oedipe, scrisa la comanda Filarmonicii din New York si prezentata in prima auditie in 1939 chiar sub bagheta compozitorului. E o reintoarcere in copilarie, e strabatuta de melos popular, are nostalgie, vraja, verva, tot ce inseamna regasirea de sine a identitatii. Eu mi-am ilustrat cu aceasta Suita prima parte a filmului George Enescu – Alesul lui Dumnezeu (1996).

M-a uimit placerea cu care au canta-o rusii, atasamentul fata de rafinamentul ei, fata de magicul suflet romanesc al Suitei. Si ca sa dovedeasca faptul ca au inteles acest suflet, Spivakov si orchestra rusa au oferit un bis surpriza, Hora staccato a lui Grigoras Dinicu, un lautar foarte iubit de George Enescu.

Programul rusilor a mai adus o surpriza, un tanar violonist stralucitor, Serghei Dogadin, care a cantat impresionant, expresiv, Poemul pentru vioara de Ernest Chausson si Introducere si Rondo Capriccioso de Camille Saint Saëns, o piesa plina de o muzicalitate memorabila, un adevarat slagar simfonic. Concertul s-a incheiat cu Simfonia I in re minor de Rahmaninov, care, desi compusa la 22 de ani, este o lucrare fantastica, mistica, avand in ea toti samburii care vor incolti mai tarziu in creatia marelui compozitor rus.