Naratorul nu este un povestitor al actiunii, ca in filme, asa cum ne lasa sa intelegem foaia de ras a festivalului, care il aduce in prim-plan pe actorul roman, propus la “ideea mea”, cum spune Ioan Holender, el apare la sfarsit cu un text scurt, naratorul fiind un fel de aed, care face in final o evocare a naturii, incheind astfel: „Treziti-va! Treziti-va, voi, flori, spre bucurie!”.
Gurre-Lieder, poem simfonic de valoarea lui Carmen Burana
Cantata, avand durata de 130 minute, contine, asa cum spune si titlul ei, o serie de cantece despre Gurre, o cetate medievala daneza, care a generat multe legende in stilul celor din saga Nibelungilor.
Fiind o lucrare de tinerete, inceputa in 1900 si orchestrata in 1911, Cantata are o anvergura monumentala, o orchestra impresionanta, ca si ansamblul de interpreti.
Se poate spune ca Gurre-Lieder este un mare poem simfonic, de valoarea lui Carmen Burana, in spiritul Odei Bucuriei lui Ludwig van Beethoven. Dar ne gandim mai ales la Richard Wagner, fiindca Schonberg ii urmeaza stilul. Atat de mult incat, intr-o scrisoare catre Kandinsky, isi renega lucrarea, el fiind mult mai orientat catre muzica dodecafonica, de care este alaturat constant numele sau.
Gurre-Lieder este ceva impresionant, o opera bazata pe un libret inspirat de o poveste medievala, o poveste de dragoste si moarte, ca in Walkiria.
Ea a fost scrisa de un poet danez Jens Peter Jacobsen, textul fiind tradus in germana de Robert Franz Arnold. Titlul inseamna Cantece despre Gurre, referindu-se la Castelul Gurre din Danemarca, scena a multor povesti de dragoste si tragedii medievale, exploatate de Jacobsen. Actiunea Cantatei se invarte in jurul iubirii regelui danez Valdemar IV (1320 – 1375), devenit Waldemar la Schonberg, pentru Tove, amanta lui, si uciderea ei ulterioara de catre geloasa regina Helwig.
Povestea este o fascinanta fantezie lirica, natura fiind evocata ca in basmele romantice. Multa poezie, multe metafore, facand elogiul ierbii, al florilor, al cerului, al norilor, al vantului, al pasarilor si animalelor. Totul este feeric, magic. Se canta: “Toate acestea sunt visul lui Dumnezeu”. In aceasta atmosfera, regele Waldemar merge la iubita lui Tovelile, aflata in cetatea Gurre. In cinstea ei, el a ridicat castelul Gurre, loc de intalnire al celor doi indragostiti. Dar sotia lui Waldemar, regina Helwig, geloasa, ii urmareste cu ura si tese un plan de razbunare. La porunca ei, amantul reginei o ucide pe Tove, intr-un moment de absenta a suveranului. Dar cand se intoarce la curte, si el, Waldemar, este asasinat. Spiritele celor doi indragostiti se cauta zadarnic in eternitate, zborul lor neincetat ingrozindu-i pe locuitorii acelui tinut.
Schonberg a fost impresionat de aceasta legenda si a imaginat o uriasa cantata funebra, interpretata de un aparat orchestral complex, de cinci solisti, trei coruri barbatesti la patru voci si un cor mixt la opt voci.
„Am zburat departe, in cautarea suferintei, si am gasit destula”
Cantata are trei parti. Subtextul ei este bazat, shakespearian, pe ideea de prevestire, asa cum cantecul porumbelului prevesteste, in prima parte, moartea iubitei, dupa ce auzim cantecele de iubire ale lui Waldemar si Tove.
Cand Waldemar o gaseste moarta pe Tove, are loc poate cea mai ampla invocatie a mortii realizata vreodata de un compozitor. Eroii ajung sa bea “in cinstea Mortii”, fiindca “Moartea noastra e un extaz, un sarut”. Totul devine o cumplita disperare, un poem funebru, o evocare a „sufletelor nemantuite”, care “se ridica din morminte”. Se evoca ruine si strigoi, care deplang ca “timpul nostru a trecut”, normal, calugarul trage funia clopotului, in timp ce vocea turturelei spune ca “am zburat departe in cautarea suferintei si am gasit destula”.
Sunt si multe naivitati, uneori traducerea e puerila, multe versuri ni se par rizibile, precum “Inima regelui mort bate puternic”. Sunt si metafore din copilaria poeziei, de tipul “Cocosul canta purtand ziua in cioc”. Totul culminand in partea a doua cu acuzele lui Waldemar, caruia ii este greu sa accepte un Dumnezeu care ingaduie moartea unei asemenea iubiri. El il acuza (“Doamne, ai devenit tiran, mi-ai luat-o pe Tove”), in spiritul viziunii romantice, preluate si de Carl Orff in Carmina Burana. Partea a treia se numeste Vanatoarea salbatica, fiindca este vorba despre o nebuna urmarire a spiritelor celor morti. Fantoma lui Waldemar cauta zadarnic spiritul iubitei pierdute. Iar totul se incheie cu “vanatoarea salbastica a vantului de vara”, o melodrama pentru recitator, cor si orchestra.
Acel “A!” al Cantatei
Exegetii au observat ca stilul wagnerian este imbogatit prin introducerea unor efecte timbrale inedite, prin formidabila alternanta dintre ansamblu si instrumentele solo, dar si ca se prefigureaza insusi stilul schonbergian de mai tarziu.
Si punctul nodal este legat de procedeul numit Sprechgesang, o intonare speciala a vorbirii, care ar sugera strigatul ancestral, prima forma de comunicare a omului. El se numeste Urschrei, iar omul originar, Urmensch, asa cum Goethe si-a numit opera sa furndamentala Ur-Faust, plina de evocarea gnomilor primordiali. Instinctul, Urtrieb, il impinge pe omul preistoric sa emita vocala primordiala: “A!”.
Schonberg a fost obsedat de aceasta idee gasita in legenda daneza, de a exprima strigatul primordial, ceva ce ar semana cu sunetul de dincolo de viata, pe care il emit spiritele celor doi indragostiti. Acest “A!” al Cantatei imi aminteste de strigatul pictat de Kokoschka, fiind premonitoriu pentru soarta Europei, insusi Schonberg cautand solutii noi, asa cum le cauta si estetica expresionista, careia i-a fost adept.
Sigur, Schonberg crede ca prin muzica descoperim esenta lumii, ceva dincolo de ratiune, un limbaj comparat de el cu “starea de magnetism a somnambulului”. Sigur, pe aceasta cale descoperim o esenta a lumii in forme dystopice, dezolante, cu peisaje fantomatice, o neliniste prevestitoare de blesteme si furtuni apocaliptice, asa cum este cumplita acuza a lui Waldemar la adresa lui Dumnezeu.
Se deschide cu aceasta cantata un capitol nou in istoria muzicii, dar foarte departe de muzica enesciana, de natura isihasta, care reveleaza o cu totul alta esenta a lumii. Enescu creda cu tarie in existenta lui Dumnezeu, el nu si-ar fi permis sa-L judece asa cum fac curent compozitorii germani. In filmul meu George Enescu – alesul lui Dumnezeu evoc in toata complexitatea aceasta credinta.
Mi-a placut in mod deosebit Leo Hussain, dirijor englez, care locuieste la Salzburg, un spiridus al Operei, remarcat pe multe scene ale muzicii. A dirijat Cantata cu o pasiune nebuna, a facut din pupitru cu adevarat o scena, iar el a devenit un personaj, care mi-a amintit de Woody Allen.
Ca de obicei, spectatorii au dormit pe ei. O muzica paralizanta, care atinge paroxismul trairii, e greu de receptat. Exceptie facea doar necunoscutul compozitor Altfred, care tremura pe el, care comenta ca nu-i place solista (“e prea grasa”), ca viorile n-au intrat la timp, ca nu exista nici un atasament al corului, vorbe ca de om beat, fiindca se bataia ca toti dracii, o schizofrenie profesionala, desigur.
Din nefericire, Festivalul “George Enescu” are si carcotasi ca el, carora le pute totul, care isi pun pecetea insucceselor personale pe o intreaga realitate facuta de altii. Ei nu inteleg nimic din ce se intampla, sunt orbiti numai de eul lor, avand un handicap enorm privind implinirea, fapt pe care il extrapoleaza si la munca altora. Dar Cantata lui Schonberg este un eveniment deosebit, o premiera de zile mari a Festivalului “George Enescu”.