Boston, the 16th of April, 2:50 pm Eastern Time (21:50, ora Bucuresti-ului). Doua explozii puternice s-au produs pe traseul Maratonului din Boston, aproape de linia de sosire, in timp ce sute de oameni asistau la cursa. Cel putin trei oameni au murit si alti 144 au fost raniti.

Bucuresti, 16 aprilie, ora 22:20.
Ne pregatim de culcare, televizorul este inchis. Ioana, fiica mea, primeste un SMS. Citeste: “Sunt bine”. Rade: “Zapacita de Meda, cu mesajele ei!”. Meda Sandu este prietena ei de suflet si de foarte departe, tocmai din State. Mai precis, din Boston, unde e studenta in ultimul an... Ceva totusi ne face sa deschidem televizorul. Asa aflam grozavia...  

Bucuresti, 18 aprilie, ora 10:20.
Meda isi gaseste puterea sa scrie. Primesc un mesaj pe messenger-ul de la Facebook. Nu am schimbat nimic (in afara de cateva virgule) din textul Medei, care curge ca o lava de frica animalica, frustrare, revolta, deprimare...

“Corina, iti scriu repede si in ce limba imi vine mai repede. Maratonul din Boston e un concept aici. Toti il asteapta cu nerabdare: parinti, copii, elevi, studenti, pentru fiecare exista ceva bun. Copiii si parintii merg la Red Sox (meciul de baseball traditional), mananca de la vanzatorii ambulanti si apoi se uita la maratón. Pentru studenti, programul este in felul urmator: te trezesti al noua dimineata si mergi la cineva acasa, care organizeaza o petrecere. Aici, petreci pana pe la 12, cand cu totii pleaca spre linia de sosire. Asta am facut si eu. Doar ca eu am ajuns putin mai tarziu in zona, in jur de ora doua si jumatate.

Era foarte multa lume si am hotarat sa mergem la o alta petrecere. Trebuia, de fapt, sa ma duc la linia de sosire sa ma vad cu Nathalie (colega mea de camera). Vroiam sa stau acolo pentru ca niciodata nu am stat in acel loc, ci putin mai departe. Iar mai departe inseamna aproape la un kilometru departare - cam ca de la Romana la Universitate. Totul este aici foarte aproape. Cand am ajuns in zona tocmai traversam printr-un pasaj subteran cand Nathalie, care era la Copley, m-a sunat si mi-a zis ca au fost doua explozii si nu stie ce sa faca si unde sa se duca.

Lumea alearga, politia incepe sa alunge lumea, se opreste cursa, politistii se agita, brusc, pista este plina numai de galben fosforescent, alergand si tipand, se creeaza panica, copiii plangeau, parintii erau disperati. Nathalie a fost retinuta in restaurant, din motive de siguranta (oricine era suspect), pe care nu le-am inteles exact si cred ca nimeni nu a inteles, dar, fiind pe terasa, a trebuit sa stea si sa se uite la haos.
Un alergator alerga si plangea disperat. Intr-un final si-a gasit sotia si copilul. Eu eram cu vreo noua oameni si cand m-a sunat Nathalie inca nu se aflase la noi (eu nu am auzit bombele din pricina galagiei foarte mari). Le-am spus tuturor ca trebuie sa plecam si abia dupa ce ne-am indeparat le-am explicat ce s-a intamplat.

La doua minute de mers pe jos, lumea a inceput sa vorbeasca la telefon. Toti erau cu telefonul in mana: unii plangeau, altii alergau, altii erau pur si simplu in stare de soc. Am sunat acasa si i-am spus mamei ca sunt bine – ea ajunsese de putin timp acasa, de la serviciu, asa ca nu se uitase la televizor. I-am spus ca sunt la cineva acasa si sunt bine si ca ma voi intoarce acasa la mine pe seara, cand se vor calma strazile.

In drum spre casa am luat ruta de evacuare, plina de politie si armata. Erau corturi de prim ajutor mari si albe, cu militari si paramedici ingrijind oameni sau gata sa sara sa ajute. Mijloace de transport in comun nu erau, toate taxiurile erau ocupate, era un haos de nedescris. Asa ca a trebuit sa merg pe jos pana acasa. Am mers cu prietenii mei vreo doua mile, am stat la ei acasa ceva timp si apoi m-am dus acasa, inca o mila departare.

Am momente in care nu imi aduc aminte exact ce am facut/cum a fost drumul inapoi spre casa de la locul maratonului. Imi aduc aminte doar politia si armata, si corturile de prim ajutor. Au murit trei oameni, iar in jur de 200 au suferit rani mai mult sau mai putin grave. Bombele fiind mici nu au afectat asa multi oameni, dar au atacat tocmai de Patriot’s day, la Boston Marathon, cel mai vechi maraton din lume (organizat), care este un simbol al Bostonului. Sincer, 4 iulie nu inseamna la fel de mult cat inseamna maratonul acesta pentru Boston. Oamenii planuiesc petreceri si isi fac programul cu mult inainte. Au atins ce avea orasul mai special, ziua din an in care toti se mandresc cu orasul lor.

Eu de ceva vreme sunt panicata, poate de cand au impuscat studentul in cap pe strada mea, poate de cand au gasit doi studenti aruncati in Charles River si multe altele pe care nici nu mi le mai aduc aminte. Cert este ca imi era frica sa merg spre casa oricum. Vreau acasa la mine, rau! Nu pot concepe sa raman in America… Daca nu imi e frica de terorism, mi-e frica de oameni cu pistoale.

Ultima mila a maratonului era dedicata copiilor care au fost impuscati in Connecticut si bomba a fost la linia de sosire. A fost socant si pe moment multi nu aveau nici o reactie: unii dansau, altii beau. Nu conta ca 200 de oameni au fost raniti. Venind de la noi, unde nu am avut niciodata parte de terorism, a fost o experienta foarte ciudata. Efectiv simti ca iti fuge pamantul de sub picioare, este o frica cum nu am mai simtit, nici macar la turbulentele foarte mari din avion, nici macar in Africa in slum (n.red. - ghetou, cartierele sarace). Este o senzatie unica, groaznica si nu pot decat sa ma gandesc la tarile unde e terorism la tot pasul.

Uneori imi imaginez cum se poate trai o viata de om cu frica pe care eu am simtit-o doar cateva ore, cum se simteau oamenii nevinovati in Iraq si in Afganistan in timpul razboiului. Reactile de pe reteua de socializare Twitter ma sperie si mai mult… Nu fac decat sa stigmatizeze si mai mult lumea musulmana si mi-e teama sa nu ii enerveze si sa amplifice si mai mult terorismul. Lumea considera evenimentul al doilea ca intensitate dupa 9/11. 11 septembrie 2001 am fost mai mult in soc si frica. In zilele urmatoare am fost trista, deprimata. E o tristete un numai pentru cei care au murit si au fost raniti, dar si pentru pericolul in care ai fost. Sa stii ca pentru o decizie asa mica ai scapat cu viata…

Nu stiu, simt ca toti suntem foarte vulnerabili. Cum ma suna cineva ma gandesc primul lucru ca s-a intamplat ceva, sunt panicata si mi se pare ca nenorocirea este iminenta acum. Sentimentul se diminueaza si, incet, incet, se cicatrizeaza experienta. A fost ca o lovitura de gratie pentru mine, la doar sase saptamani de momentul in care pot pleca. Daca mai aveam vreun dubiu, acum stiu sigur ca nu pot trai aici.
M-au chemat maine la spital, unde fac voluntariat de un an si jumatate. Vor sa ajut cu familiile pacientilor. Foarte multi din cei in stare critica au fost transportati la noi si pentru ca inca nu sunt bine si famiile lor au nevoie de ajutor si sprijin. O tragedie, intr-adevar, mai ales ca au lovit un simbol. Multi dintre alergatori, daca nu toti, au alergat pentru cauze umanitare si fix acolo sa lovesti?!!! Cred ca mai mult de aici a fost socul, nu neaparat de la numarul celor implicati”.

Urmatorul mesaj, dupa cateva minute:
“Am uitat sa iti spun ca unul dintre cei decedati este o fosta studenta de la noi. Ea si prietena ei au fost in stare grava: ea a murit, prietena a fost lovita la cap puternic si nu isi aduce aminte de moment. Cred ca de aceea am fost asa de afectata: nu e doar comunitatea din Boston care a fost lovita, ci chiar facultatea mea”.

P.S. Am intors articolul de mai sus din drumul catre site-ul revistei VIP, pentru un update: tocmai s-a anuntat o explozie uriasa la o fabrica de ingrasaminte din Texas. Intre 5 si 15 morti, peste 150 de raniti. Deocamdata...
Stirile despre explozii nu mai tin pasul...

Credit: AP Photo/The Boston Globe, John Tlumacki