Asa cum aratam in comentariul anterior (vezi Bumerangul de la Cannes), acum, dupa ce cunoastem favoritii juriului, se poate spune ca efectul de bumerang a pus stapanire pe intreg festivalul. In sensul ca americanii au facut din el o filiala a Oscarului.

A fost o parada de vedete americane, de parca pentru doua saptamani Hollywood-ul s-a mutat pe Coasta de Azur. Au fost prezente vedete americane de prima marime, de le presedintele juriului, Steven Spielberg, la actori ca Sharon Stone, Uma Thurman, Nicole Kidman, Jessica Chastain, Emma Watson, Adrien Brody, Michael Douglas, Matt Damon, Joaquin Phoenix, Bruce Dern si pana la nelipsita Jane Fonda, o prezenta fantomatica, dar si model de longevitate artistica, datorita conditiei sale fizice de invidiat la frumoasa varsta de 75 de ani!

Semnificativ e si faptul ca “New York Times” si alte ziare importante din America au scris zilnic despre eveniment. Sa nu uitam ca la aceasta a 66-a editie a festivalului au fost prezenti sute de ziaristi americani (in total, de pe toate meridianele, 4 800 de jurnalisti), bugetul festivalului fiind de 20 de milioane de euro. Evident, luxul din cale-afara a atras si hotii, care au operat spargeri de peste 3 milioane de euro, in ciuda faptului ca non-stop festivalul a fost supravegheat de 700 de politisti. Care, probabil, s-au comportat ca in filmele cu Louis de Funès.

Am citit zilnic ce s-a publicat in presa americana despre Cannes si notele erau hollywoodiene: mereu si mereu despre sufocanta prezenta americana, mereu si mereu calificative ca “extravaganta” si “exotic”.

Mai mult, in acest an americanii au impus la Cannes ceea ce domina pe piata lor, inclusiv la Tribeca Film Festival si la Sundance Film Festival: filmul homosexual. E prima oara cand Palme d’Or merge la un film cu lesbiene: Blue is the Warmest Color, numit si The Life of Adele, realizat de tunisianul Abdellatif  Kechiche (n. 1960, Tunis).

Dar americanii au primit Marele Premiu al Juriului (Grand Prix) pentru Inside Llewyn Davis, filmul mult controversat al fratilor Ethan si Joel Coen, abonati la Cannes.

Iar actorul american Bruce Dern, 76 de ani, a obtinut premiul pentru cea mai buna interpretare masculina, in rolul unui tata aspru pornit intr-o excursie in Midwest, din filmul lui Alexander Payne, Nebraska.

Dar filmele americane, inclusiv cele semnate de Coens, Payne, Jarmusch, Soderbergh sau Gray au dominat competitia, au fost printre cele mai bune din festival si e de asteptat ca ele sa conteze pentru nominalizarile Oscar ale editiei 2014. In orice caz, sa retinem titlurile Inside Llewyn Davis, Nebraska, Behind the Candelabra si melodrama The Immigrant.

Premiat pentru subiect, nu pentru valoare
Cu alte cuvinte, americanii au facut jocurile la Cannes, implicit si-au impus limba. Iar daca Palme d’Or a fost castigat de Kechiche e pentru tema lui, nu pentru valoare, asa cum am citit in presa festivalului, care a indicat cel putin sase-sapte favorite pentru Palme d’Or, considerandu-le cu sanse egale. Deci filmul lui Kechiche, conform martorilor oculari, nu se deosebeste radical de cele 20 de filme intrate in competitie.

Unii scriu chiar ca este vorba de un premiu politic dat fiind faptul ca in Franta a fost recent legalizata casatoria gay,  fapt datorat unei presiuni de nedescris, dovada ca, in chiar ziua anuntarii premiului Palme d’Or, pe strazile Parisului mii de oameni au protestat (“It won the Palme on the same day thousands marched in Paris protesting France’s recent legalization of gay marriage”).

Inca o data se verifica politizarea festivalului de la Cannes, fapt mult mai evident decat la alte festivaluri, desi toate sunt atinse de acest morb.
Un val de critici acuza filmul lui Kechiche de perversiune exagerata, afirmand ca la Cannes a invins Hollywood Babilon, cu perversiunea lui, stiut fiind ca nu o data marele Oscar, Best Picture, a mers spre filme homosexuale. Si e suficient sa amintim doua capodopere, Monster (2003) si Brokeback Mountain (2005).

Ba unii critici au precizat ca nu e vorba decat de propaganda si comert, nu de arta. Noi ne indoim de faptul ca filmul lui Kechiche e departe de arta. Si e suficient sa amintesc aici filmul sau precedent, Black Venus (2010), un unicat, fara echivalenta in lumea filmului. Americanii, cu productia lor fantastica si marii lor cineasti, nu au reusit o performanta de talia acestui uluitor film. Un cineast care a facut Black Venus, in care perversiunea sexuala se amesteca rafinat cu drama sociala, cu limbajul stiintific si cel clownesc, nu putea sa faca un simplu film pervers. Black Venus este o parabola a istoriei si a conditiei umane.

Nu ne indoim ca si Blue is the Warmest Color este o parabola a lumii actuale. Si e semnificativa declaratia regizorului de la inmanarea premiului: “Dedic filmul tineretului tunisian care vrea sa traiasca liber, sa se exprime si sa iubeasca liber”.

Evident, asteptam cu nerabdare sa vedem acest film. Ca si pe celelalte din competitia canneza. Interesant ar fi sa aflam daca distribuitorii americani vor aduce filmul lui Kechiche pe piata americana. Ei nu au adus niciodata filme laureate la Cannes, Venetia sau Berlin. Sa vedem acum. Daca nu, toate filmele canneze le vom vedea chiar acasa, in toamna, la binecunoscutul eveniment: Les films de Cannes à Bucarest.