2012: bilantul unui An cu VIP
    POZA:
     
 

2012: bilantul unui An cu VIP

Din data: 30 Decembrie 2012 ora : 08:48:04
Bilantul de final de an este necesar si acesta trebuie sa arate cat mai bine! Iar acolo unde acest lucru nu se intampa, acesta trebuie sa se constituie intr-o lectie invatata care va sta la baza unor bilanturi mult mai bune in anii ce vor veni. Continuam, asadar, seria catorva articole aparute in VIP.

 

Mircea Handoca - revelatii din intimitatea lui Eliade. Iubiri. Nostalgii. Suete. Batalii

„Privesc cele cateva fotografii, ascult vocea imprimata a scriitorului, pipai manuscrisele si xeroxurile. Simt inca pe buze mangaierea tepilor barbii lui. Desi totul pare un vis frumos, niciun rand din aceste insemnari pariziene nu e rod al imaginatiei“, scria Mircea Handoca in septembrie 1985, in evocarea sa despre Mircea Eliade.
Cu ajutorul Domniei Sale am incercat sa-l descoperim pe omul Eliade in tonuri si nuante, schitand o radiografiere a potretului sau vazut prin ochii lui Mircea Handoca, cel care l-a cunoscut personalEra Mircea Eliade un individualist, un curajos? „Cum era omul? Incantator! Vorbea cu volubilitate, din cand in cand accentua asupra unor cuvinte cu o forta pe care nu i-ai fi banuit-o. In evocarile oamenilor, peisajelor, faptelor de altadata, devine liric si o unda de poezie ii invaluie vocea, devenita din ce in ce mai calda. Nu era «individualist». Avea o exagerat de mare incredere in oameni, care uneori i-a fost fatala“, mai spune scriitorul. „Adolescentul si tanarul aspirant la glorie avea o sanatate de fier. Un singur «accident» parea sa-l fi zdruncinat mai serios: pleurita din toamna lui 1938, cand a fost trimis din lagarul de la Miercurea Ciuc in sanatoriul de la Moroieni. Pe la 40 de ani apar si alte semne ale bolii. Mai intai crizele cardiace, care il trezesc brusc noaptea. Prin 1960 apare artrita – dureri ingrozitoare, insomnie, declansarea ulcerului. Mai importanta a fost criza de pericardita din martie 1971 - o luna in clinica, alta in convalescenta. Cu toate ca in ultimele trei decenii de viata nu a fost ocolit de suferinta, a reusit sa infrunte boala in formele ei cele mai perverse. Dovada cea mai elocventa o constituie cele peste o suta de carti ramase in urma sa”.

 

Sorin Oprescu, omul!

Toata lumea vorbeste despre un mediu sanatos, nepoluat. Toti - si aici ma refer la factorii decizionali - ne indemnati sa mergem pe bicicleta, sa lasam masinile acasa... Si totusi, cand il vom vedea pe primarul Sorin Oprescu si pe alti decidenti care ne dau povete ca merge pe bicicleta la birou sau pe teren? Puterea exemplului...
Sunt mai multe etape. Una dintre ele a fost pana sa castig eu primul mandat din 2008. Din cauza recomandarilor UE, administratia a facut multe piste de biciclete. Aparusera situatii de-a dreptul ilare, daca nu ar fi fost de plans - statie de autobuz pe pista pentru biciclete sau trotuare. Nu erau peste tot probleme, sa ne intelegem, dar pistele erau trasate. Nu vreau sa spun ca s-au dat o gramada de bani pe trasarea acestor piste, pentru ca ele s-au facut, repet... Am mai reparat cateva piste si am mai facut cateva. In 2008 erau cam 30 de km de piste pentru biciclisti, iar acum sunt undeva spre 117 km in Bucuresti. Este mult, dar totusi insuficient. Problema mea este ca bucurestenii cu biciclete nu mai vor anumite piste din motivele pe care le-am spus mai devreme - acele situatii ciudate - iar acum vor sa le trasez piste de biciclete pe strada, pe marile bulevarde.

Si ce veti face?
Le-am spus deschis: mi-e frica. Vor sa le fac pe strada, si aici vorbesc de bulevardele unde se poate face asa ceva, unde prima banda nu este ocupata cu masini parcate. Eu gandesc la o combinatie de piste pe trotuare late – de aceea am facut in zonele noi, unde sunt si obiective mari - cum este podul de la Barbu Vacarescu, unde trotuarele au patru-cinci metri, deci se poate merge pe el. Problema mea este urmatoarea - mi-e frica. Poate sunt eu mai reticent, dar sunt doctor. Disciplina soferilor lasa de dorit - da, sunt prietenii mei si eu sunt automobilist de o viata, dar indisciplina ramane la un grad foarte mare. Si atunci va aparea o intrebare fireasca: dar de unde stiti dvs.? Stiu ca nu s-a produs schimbarea in mentalitatea unor oameni cu trei neuroni - unul in cap, unul in spate, altul in picior - care nu-i baga in seama pe biciclisti; nu-i baga ei in seama nici pe motociclisti si-i obstructioneaza in trafic. Imi este teama ca, daca as raspunde solicitarilor, ar creste numarul accidentelor. Nu mai vorbesc de copii! Pentru mine, toti sunt copii, pana la 17-18 ani. Cu toata educatia primita, copiii sunt tentati sa mearga pe o pista de bicicleta, crezand ca sunt in siguranta. Eu nu am insa certitudinea ca le pot garanta aceasta siguranta”.

 

VIP, singura publicatie care atentiona asupra dramelor refugiatilor, romanii de maine

VIP a fost singura publicatie care s-a implicat in informarea publicului asupra dramelor pe care le traiesc cei obligati sa-si paraseasca tara, din pricina conflictelor militare. Povesti triste despre suferinta, durere, pierdere, dar si despre speranta, ambitie si puterea de a o lua de la capat. Oameni care fug de pericol, scapa de moarte si persecutie ca prin minune si devin adevarate exemple pentru societatea noastra. Pleaca doar cu pasaportul si hainele de pe ei, inot, prin desert, dirijati de calauze. Pe drum isi pierd copiii, sotiile, fratii, parintii... Granita unei alte tari este o linie de sosire, dar si semnalul ca neprevazutul si greul abia incepe.
Nadia Comaneci a avut statut de refugiat, la fel si Albert Einstein. A fi refugiat nu e un handicap. Dimpotriva. Curajul le da valoare acestor oameni. Ne-am propus sa abordam in acest spatiu problema celor care cer azil la noi in tara, pentru a demonstra, inca o data, ca ei pot deveni adevarate modele si repere intr-o societate. A avea o poveste de succes nu inseamna a face miliarde. Aceasta tine de soarta si de destin. A reusi in viata nu inseamna a aduna bani, pentru ca, daca ar fi asa, ar trebui sa regandim toate valorile noastre.


Alin George Moldoveanu: “In cateva saptamani, lumea ma va uita”

Dupa gloria de la Londra, va face fata familia Moldoveanu asaltului de… mondenitati? Cum il va schimba celebritatea pe eroul povestirii noastre? Alin pare sa penduleze intre certitudini: „Incerc sa raman pe cat posibil in anonimat. Peste cateva saptamani, lumea ma va uita, pentru ca vor aparea subiecte mai interesante. Nu reprosez nimic societatii, dar… asta e realitatea. Nu ma simt bine in lumina reflectoarelor si nu vreau sa devin persoana publica!”. Crina Moldoveanu a subliniat spusele sotului sau: „Suntem persoane foarte modeste, cu mult bun-simt. Nici mie nu-mi place sa dau interviuri, dar fac aceasta concesie pentru Alin”. Si lectia de modestie a continuat. „Insa, ne face placere sa afle lumea despre performantele oamenilor de rand. Banii nu ne scot afara din casa, dar avem o alta scara a valorilor. Nu suntem vip-uri…”, a conchis doamna Ionelia Moldoveanu, o mama si o soacra fericita, dar rezervata.

 

Maia Morgenstern: povestea implinirii legendei personale

In sfarsit, revista VIP a avut onoarea de a discuta si cu marea actrita Maia Morgenstern, care, desi toata lumea se asteapta sa fie un personaj de poveste, invelita in aur si pietre pretioase, adevarul este cu totul altul. Hollywood-ul, locul unde a fost prea- marita si apreciata, nu acopera ranile din suflet ale trecutului. Dar tocmai acelea dau stralucirea inegalabila a personalitatii sale. Maia ne-a vorbit cum a facut foamea si cum a gasit calea spre fericire.
„Am simtit tot si am vazut tot. Parintii mei nu m-au crescut pe luna. M-au invatat sa privesc realitatea si sa o infrunt, asa cum e. Sa-mi ofer o alternativa la tot ceea ce n-am, la tot ce ma amareste, la tot ce ma priveaza de un anumit lucru sau de altul. Sa vad ce pot sa pun in loc. Nu sunt de piatra si inteleg ca nu sunt chiar cel mai nefericit copil, adolescent s.a.m.d. Le-am trait pe toate din plin. Dorinta de a avea o inghetata sau o bicicleta am cunoscut-o tot timpul. Nodul amar si frustrarea au fost in viata mea. Am cunoscut foamea, la modul cel mai real. Pana la urma nimic nu poate sa tina loc nici la foame, frig sau disperare. Dar numai lipsa de perspectiva mi-ar fi venit de hac. Ca sanatate sufleteasca a mea, ca tinerete a spiritului, intotdeauna a fost perspectiva. Imi spunea odata tata cand am zis ca ma plictisesc. «Te plictisesti?, Ia uita-te la biblioteca asta. Dupa ce citesti toate cartile, sa spui ca te plictisesti». «Da, dar nu le inteleg, sunt prea grele pentru mine». «Iata ca sunt si altele, pentru varsta ta. Le citim impreuna». Asadar, mi se oferea o alternativa. Nu mi se spunea: «Nu, nu e adevarat!». Ba da. Acesta e adevarul si nu e prea placut”. 
In acest spirit Maia si-a educat, la randul ei, copiii. „Realitatile tarii noastre nu sunt prea placute. Nu ma fac ca nu le vad. Nu traiesc din inghetata cu frisca. Nu traiesc intr-un bol de sticla din care merg la auditie si inapoi. Nu! Acestea sunt parghiile pe care, cu care ma sprijin si imi educ copiii pentru a rezista, pentru a pastra integritatea sufleteasca, valorile morale. Suntem acum in mall. Toata lumea o sa zica ca Maia e la mall. Vai de mine, ce fitosenie, ce educatie le dati copiilor! Suntem la Libraria Carturesti. Si fetele mele arunca ochii pe o carte si traiesc in lumea spiritualitatii!”, a adaugat aceasta. 
Multe dintre personalitati isi rateaza viata personala din pricina carierei. Are trei copiii foarte frumosi si o cariera stralucitoare. Probabil, din pricina vremurilor, multi dintre actorii tineri de acum nu vor mai ajunge la o implinire pe ambele planuri. „Poate vor ajunge”, ne-a raspuns ea scurt. „Uitati-va la fetele noastre ca au luat premiu la Cannes. Este premiul cel mai dorit, cel mai respectat, cel mai ravnit, visat, unul dintre cele mai frumoase, un deziderat”...

de Edith Alexa - 2455 afisari
 
         
 
3.0 - 1 voturi