In capitalismul clasic functiona institutia falimentului, si asta era pedeapsa pe care o primea un antreprenor sau un investitor care isi asuma riscuri neinteligente. Falimentul unei banci inseamna si falimentul proprietarilor ei, iar functionarii de acolo isi gaseau usor alte locuri de munca, pe cind falimentul unei fabrici aducea nenorocire si pentru muncitorii ei, care cu greu isi mai gaseau locuri de munca.
In capitalismul postmodern, falimentul tinde sa dispara ca institutie care trage linie intre bine si rau. Mai intii, pentru ca, azi, capitalismul financiar este de sute de ori mai capitalizat decit acela al economiei reale. Banii care se fac din bani, adica, sint de sute de ori mai multi decit banii care se fac din marfuri clasice: arme, alimente, haine etc. Cercul este urmatorul: dintr-un dolar bancile fac doi, fara sa produca marfuri clasice; acest al doilea dolar este investit in productia de marfuri, care se dezvolta si isi ieftineste produsele; increderea in actiunile economiei reale creste, valoarea actiunilor ei creste si, astfel, din acei doi dolari s-au facut trei. Cercul se sparge daca marile banci dau faliment: increderea dispare, valoarea actiunilor scade, se instaleaza panica si din panica se nasc noi falimente bancare, care, la rindul lor, duc la escaladarea panicii… Cercul virtuos si cel vicios (acelasi, de fapt) stau pe spinarea acestui animal colectiv numit incredere. Azi banul e facut din trei ingrediente: munca, timp, incredere. Munca da marfurile. Timpul (urgenta nevoii de finantare) da dobinzile. Iar increderea face ca un dolar sa apara ca fiind doi. Cind s-au instalat panica si criza, munca nu mai poate fi bine platita, dobinzile o iau razna in sus, iar neincrederea readuce cei doi dolari la valoarea unui singur dolar.
Iata de ce capitalismul financiar nu mai tolereaza institutia falimentului. Bine, bine, nu o tolereaza, dar cum o poate evita?! Aici se deschide a doua dimensiune a capitalismului financiar. Chestia cu dolarul care se da peste cap si se face doi dolari nu vine direct din starea de incredere de pe piete. Vine de la mama acestei increderi. Cum? Statele (guvernele) emit niste bani nemonetari sub forma de bonuri de tezaur. Le zice asa fiindca sint garantate de trezoreriile guvernamentale. Acesti bani nemonetari sint cumparati cu bani monetari de marile banci. Din nimic, asadar, pac-pac, s-au inmultit banii din lume. Datoriile suverane ale statelor fac sa creasca acest munte de bani. Cind vine panica, ce face ea mai intii? Micsoreaza valoarea trezoreriilor guvernamentale. In final, blocheaza plata datoriilor suverane. Ceea ce duce la decapitalizarea marilor banci. Ceea ce ar duce la falimentul marilor banci. Daca s-ar intimpla asta, o vreme ar trebui sa trecem pe troc: iti dau petrol, imi dai griu etc.
Cum de nu se intimpla asa? Pai nu se intimpla pentru ca interesul reciproc guverne-banci a devenit deja cirdasie. Noi, acum, ne aflam in acest stadiu: marile banci sint decapitalizate si nu mai pot sustine cercul vicios al dezvoltarii. Statele (din ratiuni politice, adica noneconomice si antieconomice) recapitalizeaza marile banci cu
banii generatiilor urmatoare, ca nu cumva panica urmata de falimentul citorva idoli bancari sa duca la totala neincredere in acesti zei. Daca statele n-ar fi politizate (iar la acest nivel politicul este o afacere pe banii nepotilor si stranepotilor), ratiunile economice ar impune falimentele atotruinatoare care s-au autoimpus, de fapt, prin controlul neinteligent al riscurilor. Dar… Nu cumva cel mai inteligent control al riscurilor este tocmai acesta: sa imprumutam de la stranepoti, din nivelul lor de trai, de fapt? Asta spunea regele Mihai pe 25 octombrie 2011? Evident, nu. Spunea sa avem grija cit imprumutam. Dar cine poate calcula rezonabilitatea acestui cit?
Stranepotii acestei lumi care a devenit un sat, dar care inca nu este un singur stat, vor trai intr-un singur stat, iar acela va fi guvernat de banci. Ele isi vor fi recuperat imprumuturile pe care le-au facut catre state improprietarindu-se cu ceea ce vor avea statele de vinzare cind vor fi la ananghie: petrol, ape, munti, insule, cupru, aur, brate pentru munca, minti pentru creativitate etc.
Abia atunci se va putea spune ca proprietatea este in mina intregului popor (global), caci, atunci, toti vom fi proprietari de actiuni, ici, colo, asadar, finalmente, proprietari atomizati ai marilor banci, singurul creier al lumii care, in interesul nostru, va misca valoarea acestor actiuni de ici, colo. Atunci, falimentul statului (lumea insasi) ne va intoarce la troc si lumea nu va mai fi condusa de bani in interesul exclusivist al banului.