Povestea vietii acestei artiste a animatiei este una uimitoare. In 1955, Liceul de Arte Plastice din Timisoara, unde era eleva, s-a desfiintat. La fel s-a intimplat cu scolile cu acest profil si in celelalte orase din tara. Aflata printre putinii elevi care au continuat studiile, a ajuns in Bucuresti la liceul care astazi poarta numele „Tonitza“, la virsta de 15 ani, printre elevii veniti din toata tara. „Am terminat liceul si in 1956 am avut sansa, datorita talentului, sa intru si la facultate. Aceasta a fost prima realizare, dar si prima greutate a vietii. Sa fii singura, la camin, fara parinti, fara cei dragi, este o perioada pe care multi au trait-o, dar care ne-a intarit si ne-a dat posibilitatea sa invatam“, spune Tatiana Apahidean. Toate episoadele vietii sint descrise in detaliu, cu imagini, in lungmetrajul Autoportret de cineast.
Frumusete ruseasca, disciplina nemteasca
Ii place sa povesteasca despre trecutul sau, despre parinti. „Tatal meu a fost 11 ani prizonier in Siberia, in Primul Razboi Mondial. Era de origine austro-germana, adica svab, din Timisoara. S-a casatorit cu o frumoasa rusoaica siberianca, mama mea, si au venit in Romania, la Timisoara. Acest amestec interesant, slav, plin de sentimente si visare, cu disciplina germanica, m-a ajutat foarte mult sa fac filmele ulterior. Nu stiam ca, daca te scoli la ora exacta si daca esti punctual, asta inseamna disciplina si educatie, dar mi-a prins foarte bine. Nu am intirziat niciodata un proiect, un film“, marturiseste artista.
Cind desenul animat prinde viata
„Eram la Buftea, terminasem Facultatea de Arte si Scenografia. Lucram la Neamul Soimarestilor, construiam castele, palate, le-am dat si foc in acest film“, spune regizoarea. Apoi s-a casatorit si a venit pe lume primul copil. In Buftea a vazut un atelier de scenografie, regie si papusi, al fostului sau profesor, Bob Calinescu. Atunci l-a cunoscut si pe maestrul Gopo. Cind a realizat ca in niste ateliere simple se pot face in miniatura toate lucrurile pe care le facea la scara larga, si-a propus sa incerce si ea. De atunci, a inceput dorinta de a face animatie de film, pentru ca aceasta meserie este arta unui actor care se transpune. Toate personajele sint initial gindite de om si apoi preiau miscarea vietatii pe care o reprezinta. Trebuie sa creezi pentru acel personaj un cadru si o anumita miscare. Actorul care interpreteaza acel personaj se numeste animator. „Animatia este recrearea unei lumi inexistente, de fapt. Este creata de acel actor, de acel regizor care inventeaza filmul impreuna cu un scenarist. El isi picteaza imaginile, pune muzica si cam aceasta este, in linii mari, creatia unui film de animatie. Pornind de la o idee, ajungi la un de-sen, la creatia unui tipar, a unui personaj, cum era Mihaela, pe care o stim cu totii, cum era omuletul lui Gopo... Au trecut generatii. Cind n-am sa mai fiu eu, vor ramine niste filme in urma“, ne spune doamna Apahidean.
A ratat sansa colaborarii cu Gopo
La Buftea, Ion Popescu, maestrul Gopo dupa cum il stim cu totii, era regizor pentru filmele de lungmetraj, unul dintre ele fiind Harap-Alb. In paralel facea si animatie. Gopo si-ar fi dorit ca Tatiana Apahidean sa semneze scenografia pentru o parte dintre filmele sale. Din pacate, aceasta nu a avut timpul necesar, in schimb a lucrat cu echipa lui de animatori. „Era un om glumet, pozitiv, bun, cald si mereu prietenos“, isi aminteste protagonista noastra despre marele artist. Filmul de animatie al Tatianei Apahidean, Portret, este singurul in care se vad miinile maestrului Gopo desenind. Acesta a ajutat-o pe Tatiana la acel film.
Filmul politic, la brat cu animatia
A furat meseria de la profesionisti, apoi a ajuns sa faca scenarii 30 de ani la Animafilm. Intotdeauna a creat lucruri noi, nu i-a placut repetitia. A facut filme de papusi, filme din carton decupat, apoi a facut de-senul animat clasic, pe celuloid, care astazi se realizeaza pe calculator. In ’92 a creat un film politic care se numeste Ochelarii de soare si reprezinta un omagiu adus copiilor care au murit la Revolutie. In 2008 a luat nastere ultimul film-basm, inspirat din mai multe povesti cunoscute, numit Dumbrava povestilor. Premiera a avut loc de ziua artistei, pe 14 ianuarie 2008, cu sala plina. Acestui film ii urmeaza un altul, de lungmetraj, tot cu basme pentru copii. Pentru acest desen animat au fost necesare aproximativ 100 de decoruri, pictate cu migala. Decorurile vor fi expuse la Timisoara, intr-o expozitie personala, unde va rula si filmul. In urma acestor ani dedicati artei, ramin peste 60 de filme de animatie, adaugindu-se ilustratii de carti pentru copii, lucrari de pictura, expozitii de arta plastica si scenografie si participari la zeci de festivaluri internationale. Dintre desenele animate cele mai apreciate putem aminti: Fetita de turta dulce, Cojoacele Dochiei, Nunta Zamfirei, Margele nazdravane, realizate intre anii 1972 si 1992. Filmelor de animatie li se mai adauga si lungmetrajele Film eseu – Dr. Ioan Apahidean (2008) si Autoportret Tatiana Apahidean (2009).
Pierderea sotului, transpusa in film
Ultimul documentar este unic, extrem de emotionant si vine dupa cel mai dificil moment din viata Tatianei Apahidean, pierderea omului alaturi de care a trait 46 de ani, sotul sau, doctorul Ioan Apahidean. „Autoportretul nu este pictat, ci este unul imaginat, cu documente, despre viata mea, despre filmele de animatie, despre dorinta de a merge mai departe. Este un documentar realizat impreuna cu un foarte tinar regizor student, Cristian Radu Nema“, povesteste Tatiana Apahidean. Pasiunea pentru film nu tradeaza pictura si nici invers. Talentul sau este prolific si rar intilnit, artista reusind sa picteze cu ambele miini. La cei 70 de ani, are o energie incredibila si multe proiecte pe care doreste sa le duca la bun sfirsit. „Mi-ar placea ca altii sa vada cita munca, dragoste si daruire pot exista intr-o creatie“, incheie artista.