Rebranduirea Divertis intre faliment si renastere

Erau un fel de idoli pentru cei care apreciau glumele inteligente si umorul de buna calitate. Au avut succes inca de la primele aparitii in fata publicului, care radea in hohote la spectacolele lor. Au fost, poate, cei care ne-au readus buna-dispozitie in clipele cele mai nepotrivite si mai grele din punct de vedere politic si social…

In prezent, succesul celor care formau grupul Divertis pare mai mult decat confuz. Asta si pentru ca umorul a devenit sters si lipsit de nuanta. In acest context, idolii au devenit personaje de nisa, intr-o perioada de tranzitie, in care majoritatea valorilor s-au rasturnat.

Doru Antonesi: „Multi mi-au spus ca, la glumele mele, trebuie sa te mai si gandesti”
Reveniti in atentia publicului sub denumirea de Distractis, acestia sunt mai putin optimisti decat par. Cel putin asa a reiesit din discutiile pe care le-am purtat cu ei, in urma cu cateva saptamani. Umorul este si nu este o afacere grozava in zilele noastre, din cauza modificarilor unor structuri mentale. Am sentimentul, care a devenit cu timpul o certitudine, ca gusturile publicului s-au mutat in alte zone. Spre comedia mai bufa, care, dupa cum ii spune si numele, face buf pe scena. Noi nu am avut niciodata o baza de masa ca daciada sau dinamoviada. Baza care a fost s-a restrans si ea. Multi mi-au spus ca, la glumele mele, trebuie sa te mai si gandesti, atunci cand le asculti. «Eu vin de la serviciu obosit, vreau sa rad, nu sa ma gandesc cine e Angela Merkel». Totusi, la noi, lumea trebuia sa stie si ce e un cosinus, spre exemplu. Unele glume de azi se limiteaza la caderea pantalonilor si atunci e din ce in ce mai dificil pentru noi sa ramanem in top, fara a ne trada ideile pe care le-am avut pana la urma. Noi am fost de parere ca trebuie construit un gard intre anumite lucruri si spusul lor in public, indiferent de felul in care o faci”, spune Doru Antonesi.

Doru Parcalabu: „Eram o Barcelona mica, pasam de nu stia lumea. Cu ochii inchisi stiam unde e unul si unde e celalalt”
Rememorand timpurile de mult apuse, Doru Parcalabu spune ca succesul a fost ceva previzibil, pentru ca toate s-au legat de la sine, baza principala fiind prietenia. „Cand am inceput noi, prin 1990, cand am aparut si prin televiziuni, si prin radiouri, aveam deja meciuri in picioare. Eram o Barcelona mica, pasam de nu stia lumea. Cu ochii inchisi stiam unde e unul si unde e celalalt”, spune actorul. Acum insa nu mai merg pe litoral, pentru ca s-au schimbat lucrurile si din punct de vedere economic.

Spectatorii de altadata merg acum in vacante in alte tari. „Totul incepuse sa se scumpeasca foarte mult; economic era tot mai greu sa reziste un show live, iar acum este imens de greu. Strategia noastra de marketing nu este centrata pe client. Spectatorul stie la ce vine, iar daca vrea sa vina, bine! Nu vrea, nu-l injuram. Sunt locuri in piata pentru toata lumea, slava Domnului!”.

Fara a renunta la ideile lor, actorii au revenit in forta cu o serie de reprezentatii umoristice, dar rezultatele nu au fost pe masura asteptarilor. „Pentru a fi mentinute, spectacolele au nevoie de un numar destul de mare de cumparatori de bilete. Am avut spectacole putine, la sala mica, iar in zilele noastre biletele trebuie sa respecte un anumit plafon de pret. Trebuie sa vinzi Ferrari cu pretul respectiv. Probabil ca ceea ce facem noi este un fel de Ferrari, cel putin in mintea noastra «bolnava», dar nimeni nu vrea sa plateasca pretul pentru el. Atunci, doar daca il faci la pret de «tata motor», dar altii iti iau cat pe un Ferrari, ceva nu merge in afacerea respectiva. Trebuie regandit. Probabil ca, in materie de spectacol, ne vom gandi la ceva pana la toamna”, ne dezvaluie Doru.

„Comercial vorbind, am schimbat firma, dar n-am schimbat marfa. Incercam sa facem acelasi tip de umor”, spune Valentin Gora.
La randul sau, Doru Antonesi considera ca se poate vorbi de o „rebranduire” a Divertisului in termeni actuali: „Este o denumire corecta ce reflecta situatia din teren, dar rebranduire insemna daca ramaneam toti la un loc. Pur si simplu, este o alta deschidere, pe care noi vrem sa o dam. Facem acelasi lucru - spectacole umoristice si la tv, am face si emisiuni radio, dar doar daca ar avea vreun sens”, recunoaste Antonesi. La un moment dat, au facut si un proiect, avand la baza aceasta idee, insa producatorul initial, care se oferise sa achizitioneze emisiunea respectiva, a disparut…

Silviu Petcu: „Vrem sa stam cat mai la periferie, pentru ca asa stau marii boieri”
Renumiti pentru spectacolele de pe litoral, pe care acestia le-au avut pana in anul 2003, ei spun ca industria cluburilor si a evenimentelor ce se desfasoara in aceste spatii a modelat si cererea momentelor oferite pentru divertisment. „La noi, spectacolele ori sunt cu Patricia Kaas, ori cu alt superstar intr-un club, ori cu mai putini oameni. Noi nu putem da spectacole in club”, spune actorul, continuand: „Pentru a mai face spectacole, trebuie sa avem foarte multi bani. S-au intamplat foarte multe lucruri din care ne asteptam sa castigam foarte putin. Preturile au crescut foarte mult, iar asta implica si cheltuieli foarte mari, numai cand ne gandim la hotel si distributie. In perioada cand faceam spectacole la mare eram vreo 20 de oameni, aveam trupa pe scena si, cel mai important, un sponsor. Viata spectacolului nu depindea de incasarile din turneu”, isi aminteste cu nostalgie acesta. Mai mult, Doru Antonesi este de parere ca acum sunt foarte multe spectacole ce se adreseaza unui public care sta in piata cu berea in fata, spre deosebire de cel caruia se adreseaza ei si care sta in sala, fosnind biletul.

Intre timp, si-a facut aparitia alaturi de noi si Silviu Petcu. „Mai aveti redactia aici? Suntem vecini de multi ani”, ne intreaba curios acesta. Apoi, in stilul sau caracteristic, umoristic, ne impartaseste cateva dintre dorintele sale. „Vrem sa ne indepartam de locul acesta, sa stam cat mai la periferie, pentru ca asa stau marii boieri; sa respiram aer curat, cu ocazia asta sa putem circula si noi cu tramvaiele si autobuzele, pentru ca n‑am mai facut asta de foarte mult timp. Am uitat ritmul orasului. Am socializat doar cu doamnele din jurul casei si cu hingherii”. Aflam, totodata, ca o parte dintre colegi sunt plecati la alte manifestari, fiecare avand si alte treburi de facut. „Dar, la final, ne adunam cu totii, povestim ce avem de povestit, scurt, mancam covrigi filmam si radem. Noi suntem foarte veseli, am reusit sa trecem si prin lucrurile grele ale vietii”, ne linisteste Silviu Petcu.

Anii petrecuti impreuna s-au concretizat intr-o prietenie foarte stransa. Nici nu avea cum altfel. „Ne stim zilele de nastere, ne dam telefoane, si atunci cand suntem impreuna ciocnim doua, trei, spre 20 de pahare de vin. Altfel, cand nu suntem impreuna, nu ciocnim. Dar de baut, bem”, ni se destainuie, amuzat, membrul Distractis.

Din vorba in vorba descoperim ca, la inceputul carierei, lucrurile stateau destul de simplu. Se mergea pe principiul cine aducea o sticla de votca era instantaneu prieten cu ceilalti. Intre timp, lucrurile au evoluat… Doru Antonesi isi aminteste ca aveau toti in jur de 20 de ani si un fel de nebunie in trairile lor. „Daca ramaneam asa, eram tembeli, semiiresponsabili, daca nu chiar iresponsabili. La vremea respectiva nu aveam copii majori, cu propriile lor probleme”, retraieste el momentele de boemie.

Silviu Petcu este tot mai ingrijorat de presiunea vremii pe care o resimte atat el, cat si colegii sai. „Nu mai este timp sa construiesti ceva util in jurul umorului. Umorul se construieste in jurul necazului omului, balbei lui, defect fizic… e bascalie. Nu mai e umorul cum il faceam noi”.

Doru simte nevoia sa-l completeze. „Ma intalnesc cu lumea pe strada si ma intreaba: «De ce nu mai faceti glumele in stilul vechi?». Si eu zic: «De ce? Vrei sa se uite doi, in loc de 150.000?» Cunosc acuza talibanilor, care spun: «Nu pot sa ma mai uit la voi, pentru ca nu mai sunt glumele taioase». Pentru ca acum trebuie sa facem glume pentru o masa de oameni, cat de cat, care se dau si la televizor. Vom ajunge sa spunem glumele noi intre noi. Tu imi platesti factura de curent, eu iti platesc factura de apa”, spune mai in gluma, mai in serios, actorul.

Doru Parcalabu: „Acum, si la bucurie, si la tristete, injuratura a ajuns ca berea. Bem si la parastas, si la nunta. Care e problema?”
Referitor la perioada glumelor de prost‑gust, care pare sa fie fara sfarsit, Doru Parcalabu ne sfatuieste sa avem rabdare… „Eu nu pot sa ma supar ca magarul pe sat. Daca in 20 de ani el a ajuns in starea care este acum, inseamna ca cineva a lucrat in felul acesta si ce modele i s-au dat, asta culegem acum. Eu ii si inteleg, pentru ca progresul acesta tehnic i-a zapacit pe oameni. Este un asalt de informatie pe care creierul nu poate sa o cuprinda. Suntem programati sa prelucram atata si ne dorim sa stim tot, sa aflam tot, si atunci citim pe diagonala, dar nici nu mai stam sa rumegam ce a vrut sa spuna autorul prin versurile: «Stapane, stapane, mai cata si-un caine…». Se trece foarte usor peste povestile copilariei, romanele adolescentei, ale maturitatii… Acum, si la bucurie, si la tristete, injuratura a ajuns ca berea. Bem si la parastas, si la nunta. Care e problema?”, ne intreaba ironic acesta.
Divertis s-a nascut din prietenie. Urcau pe scena si faceau textele numai din placere. „N-am castigat, ani la rand, nimic. Practic, am trait intr-un sistem ostil, cu care noi, la randul nostru, am invatat sa fim ostili. Ne-am nascut cu un dusman, ne-am nascut pradatori, vanatori si ne-am rafinat si noi tehnica, prin perfidie, prin subtilitate, prin exact rafinarea cuvantului. Aveam texte in care spuneam trei cuvinte si omul se gandea la sapte kilometri distanta de cuvintele respective si iesea ce trebuia. Tin minte o gluma care mi-a placut foarte mult, a colegului meu, Vali Gora. Era pe vremea lui Ceausescu, nu era benzina, intr-o duminica circulau masinile care aveau numere cu sot, cealalta duminica masinile care aveau numar fara sot. Noi mergeam la Serbarile marii si la Serbarile zapezii. Personajele centrale ale acestor serbari erau vara Zeul Neptun si iarna Fat-Frumos. De fiecare data faceam un traseu al acestor personaje, pana cand ele ajungeau la locul stabilit. Iarna la Izvorul Muresului si vara la Costinesti. De fiecare data scriam cate o pagina cu ce au facut in Egipt sau in alta parte. Gora scria cu traseul prin Anglia si era un lucru foarte simplu. A scris doar atat: „Autoturismele circula”. Si toata lumea a izbucnit in ras. O propozitie banala, din doua cuvinte. Era contrat cu ceea ce se intampla aici. Totul parea simplu, dar nu era deloc asa”.

Jurnal de amintiri
Valentin Gora devine nostalgic si face o incursiune in trecutul familiei Divertis, la rugamintea noastra. „In 1984 am fost in Toronto si atunci am fost pentru prima data in America. Eram niste oameni nu tocmai plecati prin lume, stingheriti, de ce vedeam in jurul nostru. Am iesit prin oras, am plecat cu metroul, am coborat la o statie si, cand am iesit, erau trei oameni care stateau in fata noastra si care ne-au spus: «Buna ziua, aveti spectacol aici!?». Au fost primii oameni pe care i-am intalnit in Toronto, ca si cum am fi fost la Brasov sau la Constanta. Niste romani”. (Rade.)

Doru Parcalabu isi aminteste si el: „In turnee, i-am facut o gluma lui Silviu, noi eram colegi de camera, de multi ani. Dormeam cu el mai mult decat cu sotia mea. Odata, cand eram la Bacau, aveam doua spectacole. Unul de la cinci si altul de la opt. Am ajuns acolo, eu m‑am dus la sala sa vad cum este treaba cu instalatia, el a preferat sa mearga la hotel si a atipit. Dupa cateva ore s-a trezit buimac si l-am intrebat serios: „Macar la al doilea spectacol vii”? Si s-a speriat, el fiind si panicosul grupului, si astfel au prins chestiile astea”.

Dar perioada de glorie a celor care au format Divertis a insemnat si multe turnee in afara granitelor. Le-a fost foarte usor sa-si dea seama ca diaspora din lume este un desen la scara al societatii din Romania. Exista si oameni simpatici, si oameni antipatici. Si pentru ca tot a venit vorba despre diaspora, acesta ne-a istorisit si o intamplare hazlie cu Monica Anghel, petrecuta in turneu: „Era intr-o seara prin New York, cand mergeam acolo, stateam acasa la romani. Eu cu Monica si inca doi colegi stateam acasa la niste prieteni care aveau un restaurant si ne-au invitat pe la ei. Am pornit la drum, era iarna, s-a facut intuneric si n-am gasit adresa. La un moment dat, Monica era cu hainuta ei de blana, cizmulite cu toc si, mergand pe strada, am vazut doi baieti de culoare. Si Monica isi ia inima in dinti si tuc-tuc-tuc s-a dus la ei si i-a intrebat: «Excuse me sir. Would you be so kind as to tell me where is the restaurant?». S-a uitat omul la ea si i-a zis: «Come on Baby!» si a intrat in canal”, am incheiat, amuzandu-ne, discutia noastra.

de Anca Lapusneanu - 5370 afisari
 
         
 
3.0 - 1 voturi