Citind cartea Hannei Bota, Ultimul canibal. Jurnal de antropolog (Editura Cartea Romaneasca, 2012),
mi-a venit in minte anecdota despre turistul care viziteaza niste locuri temute si, intrebandu-i pe bastinasi daca mai exista canibali, primeste un raspuns naucitor: „Ramasese strabunicul, dar l-am mancat acum doua saptamani“.
Anecdota o povesteste si Hanna Bota, intr-o varianta noua - la fel cum, cu totul noua si curajoasa, este imaginea pe care ne-o ofera despre acesti semeni despre care, inca, avem o parere intunecata si, poate, nedreapta...
„Sunt pregatita pentru calatoria aceasta de ani de zile - marturiseste autoarea - pot spune ca am crescut in ea pana si-a aratat cararile in toate ascunzisurile”. Atunci cand se hotaraste sa plece spre acel misterios Vanuatu din Pacific nu poate spune daca ea a ales aceasta tinta sau tinta misterioasa a ales-o? Dar pe care anume Hanna Bota au ales-o cararile nestiute? Fiindca in fiinta ei, pe cat de delicata, pe atat de hotarata, sunt (cum ar fi zis Arghezi) „niste doi”. Reputata specialista in antropologie si, deopotriva, poeta si prozatoarea cotate la bursa scrisului care s-au sustinut sub semnul unei admirabile profesiuni de credinta: „Ma uimeste omul, de aceea il tot caut, il adulmec in trairile specifice”.
Ce este, de fapt, Vanuatu? O fosta colonie engleza si franceza, care, inainte de a-si castiga libertatea, s-a numit Noile Hebride, dar a trecut la acest nume nou pentru ca in dialect pentecost Vanuatu inseamna Pamantul Nostru, pamant al unor miracole care nu se lasa descoperite decat dupa ce temerarul a parcurs multe si intortocheate cai ale initierii.
O meritabila surpriza va avea Hanna atunci cand va afla ca nu este primul roman care a pasit aici. „Chiar si in triburile izolate, care avusesera si ele parte de cateva descinderi ale romanilor harnici si foarte intreprinzatori, practici si binevoitori, fara fite de adaptare, am avut de castigat, am fost foarte bine primita”, recunoaste autoarea. Asa incat, nici nu-i va fi de mirare daca in Port Vila va fi intrebata despre Nadia Comaneci si i se va cere sa povesteasca despre viata marii gimnaste.
De fapt, revelatia pentru Hanna Bota va veni odata cu fiecare incursiune, trebuie sa isi corecteze imaginile livresti pe care le avea la plecare. In primul rand, imaginea despre canibalism (care apartine, de acum, trecutului) si despre primitivism. „Primitivismul autentic, cand omul traieste intr-un anume stil de viata nu pentru ca asa alege, ci pentru ca nu cunoaste altul, acest tip de viata este in agonie”. Iar aceasta agonie insemna shimbarea unui ethos, a unei filosofii de viata, sub impactul civilizatiei agresive. Vor coabita, asadar, in Vanuatu, credintele, zeitatile, codurile, tabuurile sau ritualurile nasterii, maturizarii, casatoriei sau mortii, cu televizorul si calculatorul. Surprinzator (sau numai aparent surprinzator?!) oamenii locului nu sunt refractari intalnirii cu noi orizonturi. Dimpotriva, le asteapta si le vin in intampinare: „Simpla ta prezenta - ii spune, Hannei, Maktuan, unul dintre noii sai prieteni – a insemnat altceva, m-a ajutat sa gandesc altfel despre viata ta, despre viata familiei mele, a insulei”. Urmarea acestor descoperiri fiind, poate, chiar o carte scrisa de Maktuan.
Nu voi face greseala sa povestesc toate aventurile captivante ale Hannei Bota in Vanuatu si printre oamenii sai, lasand cititorului bucuria revelatiei, deocamdata doar livresti. Aleg ca posibila incheiere aceasta intrebare pe care autoarea si-o adreseaza si ne-o adreseaza: „Oare, unde e mai sigur: printre primitivi sau intre supertehnocrati? Cine pe cine devoreaza? Cei negri au incetat sa ne mai manance, acum am gasit noi, cei albi, forme mai sofisticate de a-i inghiti pe ei, le trecem pe sub nas toate comorile noastre tehnice, iar ei se dau peste cap sa si le procure, creeaza noi religii bazate pe dorinta dupa bunurile noastre”. Carte despre o lume care se stinge nestiuta si despre o alta care inca nu s-a nascut, Ultimul canibal este jurnalul unui antropolog si, mai ales, romanul unei aventuri unice, tulburatoare, care pastreaza, inca, atatea pagini nescrise.

Multumim doamnei Hanna Bota pentru amabilitatea cu care ne-a pus la dipozitie fotografiile din arhiva personala.