In rastimpul a patru decenii de cariera artistica, Octavian Ursulescu s-a dovedit a fi un vorbitor cu sarm, intotdeauna inepuizabil, gentil si in verva. El a ipostaziat reprezentabilul in cultura spectacolului artistic.

Va propun sa va prezentati chiar pe dvs., copilul descult si mistuit in frumusetea si puritatea vietii satesti…
Parintii mei fiind ingineri silvici, colegi de facultate la Bucuresti, au fost repartizati la ocolul silvic de la Campul Cetatii, langa Sovata, in judetul Mures, unde m-am si nascut. Aici si-au construit de curand doua casute Matilda Pascal Cojocarita si Nicolae Botgros, „invadandu-mi” teritoriul, dar i-am primit cu drag! Am copilarit in satul Chiheru de Sus, de care se leaga cele mai frumoase amintiri ale vietii mele. Sunt universul de lumina si de fericire pe care stiu ca nu-l voi mai avea niciodata. Revin des aici. Am devenit Cetatean de onoare cu grija primarului Emanoil Hurdugaci, care ma invita in fiecare septembrie sa prezint Zilele Chiherului. Ma revad cu prietenii de altadata, multi dintre ei plecati acum in cele patru zari: socrul fotbalistului Adrian Ilie, Ioan Matei, asezat acum pe pamantul bunicilor lui si al familiei Haba, apoi Lulu si Tica Grama, „ai Cauaciului”, Margareta si Alexandru Bogdan, alaturi de fiul lor Radu si nora Adriana, Sandu, vanatorul iscusit si multi, multi altii. Pretutindeni, aici si oriunde, am in amintire icoana invatatorilor Zinia si Zoachi Harsan. Ei nu mai sunt, si nici casa si cladirea scolii. Au ramas numai un nuc batran si cativa meri din livada asa-zisa „a popii”, pe care ii stiu bine si din care Toader Haba mi-a trimis mere. O mosteneste Horita Harsan, procuror pensionar, bunul prieten care ma cheama si pe mine sa-mi ridic o casa in livada. Nu am insa inima sa tai copacii, oricit de batrini! Revin des la Reghin si la Targu-Mures cu spectacole, la invitatia maestrului viorilor romanesti, Vasile Gliga, niciodata la invitatia oficialitatilor, caci nimeni nu este profet la el acasa. In februarie am prezentat faimosul „Bal al insuratilor”, la Reghin, doua adevarate Revelioane, cu 1100 de participanti, toti in costume populare, inclusiv eu, se intelege! Am fost tare mandru, chiherenii mei venind in numar de aproape 100 de persoane!

Copilaria ramane postulatul fara varsta al vietii, reintors nu o data in drumul amintirilor. Care au fost inceputurile pasilor spre jurnalism?
Cu ocazia unui reportaj la liceu, ziarista de la Scanteia Tineretului, Lucretia Lustig, a venit insotita de pictorita Tia Peltz. Le-am fost recomandat ca premiant la olimpiadele de fizica, istorie, limba romana, autor de articole si poezii in revista liceului si asa m-am trezit pe prima pagina in ziar, cu un desen al cunoscutei artiste. L-am recuperat in original si il am inramat. Mi s-a propus sa colaborez, asa incat am devenit „jurnalist” inca de pe bancile liceului. A fost prima mea scoala de ziaristica.
Pe culoarele redactiei ma intilneam cu Fanus Neagu, Ion Baiesu, Iosif Sava, Nicolae Dragos, mai tarziu Ion Cristoiu, sau Adrian Vasilescu, actualul purtator de cuvant al BNR. A doua a venit din partea saptamanalului Contemporanul. Sanziana Pop m-a recomandat lui George Ivascu, cel care mi-a incredintat rubrica permanenta de muzica usoara, pe care am sustinut-o mai bine de 15 ani. Aici semnau George Calinescu, Geo Bogza, Ecaterina Oproiu, Radu Cosasu, Calin Caliman, Dinu Kivu, Luminita Vartolomei, Aurel Badescu, Colette Corbu, iar la secretariat erau neuitatii Roger Campeanu si Elena Marinescu.
Fiind foarte bun la stiintele exacte si cum toti prietenii mei se indreptau catre Politehnica, m-am dus, absolut la intamplare, la Electrotehnica. Examenul de admitere a fost o formalitate. Mai mult, cum trebuia sa plec intr-un turneu in Bulgaria cu echipa S.S.E. nr. 2 (in componenta careia am devenit campion national), am solicitat sa dau examenul la geometrie cu o zi mai devreme. Eminentul profesor Simionescu ma stia de la olimpiade, a fost de acord, am luat 10, si... fuga la gara!

Inainte de 1989 ati avut colaborari cu reviste straine, ati fost invitat la festivaluri muzicale din strainatate? Inevitabilele stari conflictuale in relatie cu politica epocii au atras interdictii, persecutii, in ceea ce va priveste?
Zimbesc atunci cand vad cati „disidenti” au aparut dupa Revolutie, unii dintre ei in cele mai bune relatii cu regimul, inainte de 1989! Considerat probabil un „element destabilizator”, care ar fi putut lua drumul Europei libere pe urmele vechilor prieteni Cornel Chiriac si Andrei Voiculescu, pana in 1989 n-am avut viza pentru Occident! Primeam invitatii la festivaluri, dar mereu mi se raspundea de la „Pasapoarte” in plicul albastru, cu: „Cererea dvs. nu s-a aprobat”. Acum cativa ani, intr-o ancheta din Evenimentul zilei am aflat ce turnatorii mi se faceau la Securitate, prin intermediul carora eram considerat o persoana subversiva. Numai eu stiu ce probleme intampinam mereu la „303”, la Caminele Politehnicii din Cotroceni, unde conduceam cu fratele meu Florin-Silviu un faimos Pop-Club, la care veneau saptamanal cateva sute de studenti, atrasi de auditiile cu muzica occidentala la zi si de comentarea top-urilor din revista americana Billboard. Va dati seama ce „oaie neagra” eram...
Nici acum nu trec neobservati 400 de studenti la un loc, in Piata Universitatii, daramite atunci, ascultand „decadenta” muzica americana!
Intr-o buna zi inevitabilul s-a produs: in revista Flacara, un interpret la muzicuta, Cornel Ionescu, a publicat un articol ucigator, in care eram desfiintat, considerat dusman al socialismului, al poporului muncitor… ce mai, eram facut praf! De unde pornise totul: la festivalul de la Sopot, din Polonia (in tarile socialiste puteam calatori, n-am ratat niciun festival muzical, fireste mergeam pe banii mei!), facusem greseala sa ma confesez unui coleg jurnalist, povestindu-i despre lipsa de libertati de tot felul din Romania, despre opresiuni, incatusarea aspiratiilor tineretului…
De unde sa stiu ca la scurta vreme se va semnala totul unei soliste din Romania, care, prietena fiind cu semnatarul articolului, i-a pus totul pe hartie? In dimineata in care am citit articolul (nici acum nu pot sa-l revad, credeti-ma!) am simtit ca mor. Stiam ce ma asteapta: interzicere totala la radio, tv, presa, orice alte actiuni publice (spectacole etc), plus inevitabilele „interviuri” la Securitate si la Sectia de Presa a C.C al PCR. Doi ani n-am existat! Norocul meu a fost ca polonezul nu ma inregistrase, doar relatase din memorie. Constantin Mitea, care era in fruntea revistei Contemporanul, dar si consilier al lui Ceausescu, nu stiu cum a reusit ca incet-incet sa fiu „reincadrat”. Parca ma nasteam a doua oara!...
Apoi Adrian Paunescu, cel care aprobase publicarea linsajului meu public, a revenit cu un gest tardiv printr-un pamflet ucigator, „Muzicuta dermatologica”. Dar semnatarul isi facuse datoria, a ajuns bine-mersi in Germania, iar eu am continuat sa n-am viza pentru Occident. Sunt fericit insa ca in anii aceia grei am adus bucurie si alinare prin emisiunile mele, prin benzile de magnetofon cu noutati muzicale pe care eu si fratele meu le trimiteam in toata tara.

Devotamentul fata de televiziunea publica v-a fost la fel de favorabil si dupa 1989?
Nicidecum. Pentru cine nu stie, n-am fost niciodata angajat al institutiei, ceea ce mi-a asigurat o libertate de gindire, dar cum toata lumea ma vedea la TVR, ma asocia automat cu postul public. Timp de 25 de ani am fost un port-drapel al divertismentului la TVR, careia ii datorez, o spun cu recunostinta, notorietatea, dar in acelasi timp credeam ca si TVR imi datoreaza ceva, catusi de putin. S-au aniversat la TVR 50 de ani, apoi 55, au fost distinsi cu trofee cine vrei si nu vrei. Mie nimeni nu mi-a strans macar mana. Este vorba de gest, de principiu, nu de altceva. N-am fost invitat sa realizez nicio emisiune, desi intr-un fel sint un „brand” al TVR, ultimele programe in care am fost implicat fiind Top TV, cu Aurora Andronache, Portret in oglinda, cu Nicoleta Paun, Pop Rock Story, cu Cristian Paunescu, dar e asa mult de atunci... Asa incat, de ce sa ma mire ca n-am fost niciodata invitat sa prezint Cerbul de aur, cand au facut-o manechine, actori necunoscuti, cantareti, prezentatori de stiri politice, au platit chiar si un VJ strain?!
La TVR apar doar cand este vorba despre retransmiterea unor evenimente filmate de postul public (cum e cazul Festivalului „George Grigoriu” de la Braila) sau cand sunt, rar, chemat sa iau parte la vreo emisiune. Postul public (si, sa fie clar, asta nu are nicio legatura cu mine, nu am niciun fel de ambitii sau veleitati) uita ca e platit din banii oamenilor, ca are menirea de a da fiecarui segment de public ceea ce el are dreptul sa-si doreasca, de la romante la muzica usoara.
Cum e posibil, de pilda, sa nu transmita niciodata marele festival inchinat, la Medgidia, lui Dan Spataru? Regretatul artist si colegii lui de breasla au asezat, cu siguranta, multe caramizi la temelia blocului unde se afla birourile TVR, de aceea e nepermis ca ei sa fie ignorati sau marginalizati. Ovidiu Komornyik a organizat in noiembrie la Sala Palatului Gala Ovo Music, un spectacol emotionant, care a reunit cele mai mari vedete ale muzicii usoare romanesti. Credeti cumva ca filmul manifestarii a fost achizitionat de Televiziunea Romana? As, va inselati! L-a achizitionat cea... turca (bravo ei!), Kanal D!