Doar afisul filmului De Anul Nou... iti poate produce un soi de diabet cinefilic. Distributia, mai mult decit pestrita, aduna laolalta actori din generatii diferite, din stiluri diferite de joc, care au semnat condici intr-o paleta extrem de ampla de medii. De la veteranii Robert de Niro si Michelle Pfeiffer la generatia medie de purtatori de statuete de aur, ca Halle Berry sau Hillary Swank, la tineri recent „explodati“ ca Ashton Kutcher, vedete tv - Seth Meyers, de la Saturday Night Live, sau Sarah Jessica Parker, ori adolescenti-minune ai unui nou curent, iscat intr-o zona mai indie a cinematografiei, precum Abigail Breslin (Little Miss Sunshine, Zombieland... iar la polul opus, Signs al lui Shyamalan).
Pina si pentru Jon Bon Jovi sau Ludacris este loc. Filmul vorbeste despre o increngatura de povesti petrecute in cele citeva ore dinaintea acelui minut care separa 2011 de 2012. Toate aceste vieti, cu zbaterile lor, intimplindu-se in burta marelui organism pe care il reprezinta New York-ul. Iubiri dezamagite sau care abia se nasc, revelatii si treziri la viata dupa amorteala rutinei dintotdeauna, emotiile incepatorului intr-un domeniu nou si plin de responsabilitati, sfirsitul sau inceputul unui nou destin, moarte si nastere, existenta febrila si esentiala a fiintelor. Toate bune si frumoase, dar De Anul Nou... e un film teribil de prost, de fapt. In disperarea de a ingloba toate aceste persona­litati, identitatile lor sint create ingalat, dezordonat, discontinuu sau incomplet, ca si cum scenaristul ar fi luat-o un pic razna din cauza tuturor firelor narative pe care trebuia sa le stapineasca si, la un moment dat, ar fi renuntat pur si simplu. Oricum, masina de facut bani si sistemul functioneaza. Filmul da gres, de cele mai multe ori, la umor, trece fugitiv si neindestulator peste momente, pica intr-un sirop nemilos deseori. In pripa, cu acelasi montaj plicticos „dinamic“, treci peste elemente vitale de poveste, iar rezultatul nu satura nici macar ca „film de duminica“. Din prea mult se naste mai nimic…