Mihai Chirilov, omul-punte dintre generatii cinematografice vechi si noi
    POZA:
   
 

Mihai Chirilov, omul-punte dintre generatii cinematografice vechi si noi

Mihai Chirilov este omul despre care cinefilii pot spune mai in gluma, mai in serios, „ce bine ca se ocupa el!”. De prezenta sa in spatiul public este strans legata existenta Festivalului International de Film Transilvania (TIFF) de la Cluj-Napoca, unul dintre cele mai mari astfel de evenimente din tara, premiat de nenumarate ori la galele lunare VIP. Efortul depus in slujba artei cinematografice si succesul obtinut de echipa de organizare au fost recunoscute de revista noastra. Din pacate, chiar si astazi, cand putem spune ca festivalul a devenit deja un brand de tara, in presa din Romania se scriu lucruri ambigue despre acest eveniment. Cu toate acestea, istoria sa se leaga de cea a noii cinematografii romanesti, iar Mihai Chirilov este omul care se ocupa de festival din umbra, cu multa pasiune si dedicare. Noi l-am numit prietenul dezinteresat si adevarat al cinematografiei din tara noastra, un om cum rar mai intalnesti in ziua de azi. De aceea l-am ales ca partener de discutie pentru acest numar al revistei, imediat dupa ce am primit vestea ca setul de DVD-uri Pintilie. Cineast a fost distins cu Premiul pentru cel mai bun DVD cu elemente speciale la cea de-a XI-a editie a DVD Awards, organizata in cadrul Festivalului Il Cinema Ritrovato (29 iunie – 6 iulie), un amplu eveniment pe care Cinemateca din Bologna l-a dedicat filmelor clasice, capodoperelor de arhiva si peliculelor restaurate. Discul bonus premiat include peste trei ore de extrase video selectate de Lucian Pintilie cu ajutorul lui Mihai Chirilov, prelucrate si remontate de Dana Bunescu. Mihai Chirilov si-a facut timp pentru a ne povesti cate ceva din vasta experienta pe care si-o ofera „pe tava” de fiecare data cand este vorba sa ajute sau sa puna in valoare cineasti romani mai vechi sau mai noi. Ne-am intalnit intr-o dupa-amiaza, la o terasa din Parcul Herastrau.

Stim ca nu iti place sa te regasesti in reviste, dar de fiecare data cand auzim de TIFF, ne gandim la Tudor Giurgiu si Mihai Chirilov. Cum a inceput povestea acestui festival?
TIFF s-a nascut in 2002, la Cluj-Napoca. La vremea respectiva, cinematografia romaneasca nu era foarte activa, asa ca discutia principala a fost daca ar fi OK sa tinem un festival international intr-o tara in care productia locala este, ca sa zic asa, sub nivelul marii. Majoritatea evenimentelor de amploare medie se desfasoara in state in care exista o productie locala, fiecare festival de film fiind de fapt o platforma de promovare atat a acesteia, cat si a noilor cineasti. Lucrurile stateau destul de prost pe atunci si ne intrebam daca sa lansam sau nu festivalul. Singurul atu era faptul ca atunci nu exista un festival international de film competitional, asa ca am hotarat sa ne axam pe un astfel de proiect, pe o structura care sa aplice un model gata consacrat, precum cele din Cehia, Bosnia, Polonia si din mai toate tarile din regiune.

Cum a fost la inceput?
La prima editie, s-a pus mare accent pe filmele straine, ceea ce a fost foarte bine. Vorbim despre inceputul anilor 2000, cand numarul distribuitorilor independenti de film strain era foarte scazut. Era perioada in care apareau mallurile si salile de cinema din acestea. Distributia din Romania se baza in mare parte pe cea din cinematografe, realizata de Romania Film. Nu se aduceau foarte multe pelicule, iar cele prezentate faceau parte din categoria blockbuster (n. red. – film cu succes comercial extraordinar). Noi am propus, in acele vremuri, filme de arta din Europa si din Asia, care nu erau privilegiate in cinematografe. Soarta a facut ca, intre momentul in care am avut ideea de a demara acest festival impreuna cu Tudor Giurgiu (septembrie 2001) si prima editie (iunie 2002), lucrurile sa schimbe. Ma refer aici la succesul filmului Marfa si banii, regizat de Cristi Puiu, care a fost lansat in luna mai a anului 2001 la Festivalul de Film de la Cannes si a ajuns in tara in luna septembrie, cu tot scandalul de rigoare. Despre aceasta pelicula s-a spus ca este vulgara, ca e filmata din mana etc. Au fost foarte multi oameni care nu au sesizat elementul de noutate al acestui film, adica exact formula pe care s-a cladit ulterior noul val de regizori romani. A urmat 2002, anul cu Occident, filmul de debut al lui Cristian Mungiu. Noi porniseram cu ideea de a face un festival de film in care productia romaneasca sa fie foarte razlet reprezentata, dar pana la urma am deschis festivalul cu Occident, am facut o proiectie cu Marfa si banii si alta cu Filantropica, pelicula care a avut un adevarat succes la box-office – practic, Nasterea TIFF a coincis, asadar, cu o renastere timida a filmului cel mai notabil din cinematografia romaneasca recenta.romanesc.

Cand a fost filmul romanesc cel mai bine reprezentat la TIFF?
Incepand cu cea de-a treia editie a festivalului, am instituit platforma numita Zilele filmului romanesc, tocmai pentru a crea un context pentru proiectarea si promovarea productiei locale. La TIFF veneau din ce in ce mai multi straini si totul a culminat in 2005, cand a fost lansat filmul Moartea domnului Lazarescu, moment care a insemnat nasterea „pe bune” a noului val. Dupa premiera de la Cannes, aceasta pelicula a rulat la Cluj cu sala arhiplina si cu multi spectatori straini, primind foarte multe premii. Din acel moment, TIFF a mers si a crescut mana in mana cu noua generatie de cineasti. A urmat 2006, cu filmele A fost sau n-a fost? (Corneliu Porumboiu), Hartia va fi albastra (Radu Muntean) si Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii (Catalin Mitulescu), apoi 2007, anul de gratie al peliculei 4 luni, 3 saptamani si 2 zile (Cristian Mungiu), castigatorul ravnitului Palme d’Or… Nu a existat an in care filmul romanesc sa nu aiba cateva titluri de varf cu care sa se prezinte in special la Cannes, dar si la alte festivaluri – Berlin, Locarno etc. Aceste evenimente au inceput sa consolideze treptat industria filmelor romanesti pe platforma initiata de noi, pe care eu o consider un punct de atractie, deoarece in jurul ei graviteaza industria de film din Europa si nu numai. Cei care vin la TIFF descopera filme romanesti, cele mai multe prezentate in premiera.

In paralel cu TIFF, la New York s-a dezvoltat alt eveniment important pentru filmul romanesc.
Da. In 2006, Corina Suteu – care la vremea respectiva conducea Institutul Cultural Roman de la New York – a avut ideea de a initia in aceasta metropola americana, loc in care daca reusesti chiar inseamna ceva, un festival de film romanesc – primul de acest gen. In timp, succesul acestuia s-a consolidat.

Ai fost cooptat pentru a face selectia si programarea la acest festival.
La inceput s-a desfasurat intr-o sala, apoi in doua, dar au devenit in scurt timp neincapatoare. Apoi a venit invitatia celor de la Lincoln Center, una dintre cele mai prestigioase institutii culturale din New York, de a tine festivalul acolo. La anumite editii, au fost proiectii simultane in trei sali, asa cum se intampla la mai toate evenimentele de acest tip. Anul viitor deja organizam cea de-a zecea editie. E un festival care s-a configurat altfel fata de TIFF. La inceput, in 2002, TIFF a fost finantat numai de contributiile unor sponsori privati. Acum, cand a devenit un festival cu prestigiu si recunoastere internationala, primeste sprijin si de la bugetul de stat, nu numai de la sponsori. Festivalul de la New York a fost organizat de catre Institutul Cultural din metropola americana, a carui misiune era sa promoveze cultura romaneasca in lume, drept care a inceput prin a fi organizat cu buget de la stat. La momentul crizei politice de acum doi ani, in care Institutul Cultural Roman a fost reconfigurat si politica de promovare a culturii romanesti s-a schimbat, festivalul de la New York a fost in pericol de a nu se mai putea tine, pentru ca nu se mai regasea printre prioritatile noii formule de la ICR. Asa ca festivalul a luat o noua forma, adoptand o structura complet independenta, organizata din donatii private, si fiind primul eveniment cultural romanesc realizat printr-o campanie Kickstarter de crowdfunding (n. red. – metoda de finantare prin donatii individuale, in general de sume mici oferite de un mare numar de persoane). Au fost mai mult de 300 de oameni care au donat intre cinci si 2.000 de dolari pentru ca acest festival, a carui organizare e destul de costisitoare, sa aiba loc. Evenimentul era recunoscut de presa importanta din America si am vrut sa-l pastram in aceiasi parametri. New York Times a pus Festivalul de Film Romanesc pe prima pagina, iar despre eveniment au mai scris publicatii prestigioase precum Wall Street Journal sau Village Voice.

„Exista riscul ca publicul sa creada ca filmul romanesc nu inseamna altceva decat noul val cinematografic, ceea ce nu este adevarat”
Ce s-a intamplat intre timp?
Curentul alcatuit din cineastii Puiu, Porumboiu si Mungiu a capatat amploare, insa exista riscul ca publicul sa creada ca filmul romanesc nu inseamna altceva decat noul val cinematografic, ceea ce nu este adevarat. Momentul in care acest curent a repus in circulatie notiunea de film romanesc a fost o ocazie pentru a ne aminti ca acesta exista si inainte; nu este o notiune revolutionara, aparuta peste noapte sau dupa anul 2000. Au fost si alti cineasti romani – Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Stere Gulea sau Mircea Daneliuc – care, din cauza conditiilor politice din acele vremuri, nu au calatorit atat de mult. Astfel, filmele lor au fost prea putin proiectate in lume si nu s-au bucurat de recunosterea pe care o meritau.

Aceasta a fost ocazia de a le aduce in centrul atentiei?
Mi-am dorit sa pun in valoare peliculele acestor cineasti. Daca tot am creat o platforma de proiectie si de promovare a noului val de film romanesc, am zis ca este momentul sa aratam ca acesta nu s-a nascut din neant, ci ca exista un pod care a unit atat stilistic, cat si ideatic, filmele de ieri cu cele de azi. La New York am inceput sa recuperam filmele lui Lucian Pintilie si Mircea Daneliuc, pe care am incercat sa le proiectam in copii noi. Majoritatea acestor filme vechi nu existau in conditii tehnice foarte bune, dar am reusit sa le reconditionam. A fost un moment in care, pe plan international, se vorbea tot mai mult de Mungiu, Mitulescu, Porumboiu si Puiu, iar criticii au inceput sa-i descopere sau redescopere si pe Ciulei si Pintilie. Lucrurile au culminat in 2011, cand am sarbatorit cea de-a zecea editie a TIFF si, totodata, un deceniu de la primul film al noului val, Marfa si banii. Am organizat, pe langa o retrospectiva a filmelor noi, si una integrala a lui Lucian Pintilie, pe care eu il consider cel mai important cineast roman al tuturor timpurilor. Evenimentul a reprezentat o premiera absoluta pentru tara noastra.

Cum a luat nastere ideea DVD-ului?
Printre spectatorii de la editia TIFF din acel an s-a numarat si Laurence Kardish, directorul de programare de la Museum of Modern Art din New York. Acesta a vazut Niki Ardelean, colonel in rezerva (n. red. – in franceza, Niki et Flo), film al lui Lucian Pintilie care i-a placut foarte mult, asa ca a dorit sa urmareasca si restul retrospectivei. Impreuna cu Lucian Pintilie – prezent si el la Cluj in 2011 –, Laurence Kardish si Corina Suteu, am avut ideea sa organizam si la New York o retrospectiva integrala a regizorului, singura de pana acum a unui cineast roman. Dupa acest succes, am vorbit cu domnul Pintilie si l-am intrebat daca nu ar fi o idee buna sa lucram impreuna la editarea in regim de DVD a retrospectivei. Acesta a fost pariul nostru...  

“Cotidienele au renuntat la rubricile dedicate cronicilor de filme, iar ceea se intampla in ziua de azi e un soi de vulgarizare a fenomenului cinematografiei”
Cat a durat munca?
Am lucrat la acest set de DVD-uri din 2012, cu Dana Bunescu, unul dintre cei mai buni regizori de montaj din Romania, si Vivi Dragan Vasile, care a supervizat transferul digital in conditii performante a tuturor filmelor lui Pintilie, si l-am lansat la TIFF anul trecut, cand Lucian Pintilie a implinit frumoasa varsta de 80 de ani. Consider ca a fost un cadou frumos din partea noastra si o recunoastere tardiva a geniului sau. A urmat apoi recunoasterea primita de la festivalul Il Cinema Ritrovato.

Esti un promotor al filmului romanesc…
Da. Sunt de profesie critic de film si sunt implicat in doua festivaluri dedicate filmului romanesc. Orice eveniment de acest tip trebuie sa faca astfel incat lucrurile sa mearga inainte, intr-un mod cat mai obiectiv si mai dezinteresat. Imi pasa de filmul romanesc, de cineastii romani… doar pentru ei am facut aceste festivaluri, nu pentru mine.

Ai adus in discutie faptul ca esti critic de film. De ce nu mai scrii?
Critica de film din Romania a cunoscut momentele ei bune prin anii ‘90, cand inca mai existau cele doua reviste de profil: urmasa publicatiei Cinema, Noul Cinema, care „a murit” la sfarsitul acelui deceniu, si mai tanara sa concurenta, Pro Cinema, „decedata” si ea ulterior. Aceasta din urma, revista la care am lucrat si eu, a fost o alternativa revolutionara de abordare a fenomenului cinematografiei si al criticii; a reprezentat modelul pe care, in anul 2005, am initiat Republik, o revista radicala de film, muzica si cultura urbana, focusata pe filmul romanesc si critica de film. Cu toate acestea, in Romania anilor 2000, publicatiile care scriau serios si aplicat despre film devenisera din ce in ce mai rare. Cotidienele au renuntat la rubricile dedicate cronicilor de filme, iar ceea se intampla in ziua de azi e un soi de vulgarizare a fenomenului cinematografiei: se scriu mai mult prezentari de filme, cu dimensiuni conexe paralele, de cancan. Toata discutia critica s-a mutat in blogosfera. A reaparut publicatia UNATC-ului, revista Film Menu, editata de studentii de la sectia de comunicare audioviziuala (Scenografie si Critica de Film). Dar, din pacate, criticii de calitate care mai sunt relevanti astazi pot fi numarati pe degetele de la o singura mana. Eu am renuntat sa mai scriu critica de film in primul rand datorita lipsei de timp. Dar, pana la urma, consider ca a face programare si selectie de filme este tot o forma de critica. Frecventand festivaluri, am scris foarte mult despre acest domeniu. Mergeam si la cele internationale si scriam fie in Observatorul cultural, fie in Dilema, pagini intregi de reportaje, comentarii si cronici de filme. Foarte multa lume imi spunea: „Da, e minunat ce citim si ca aflam cate ceva despre toate filmele acestea, dar pacat ca nu le vedem, pentru ca nu le aduce nimeni in Romania…”. Atunci evident ca mi s-a parut mai important sa depun efortul de a crea un cadru in care aceste pelicule sa fie proiectate in Romania, iar TIFF indeplineste, cred eu, acest deziderat. In trena acestui festival au aparut si celelalte evenimente asemanatoare, Anonimul sau Festivalul International de Film B-EST. Au mers pe ideea ca daca TIFF a functionat si nu a murit dupa trei editii, pot si ei.

Vezi acest lucru ca pe o competitie?
Dimpotriva. Mi se pare ca sunt in continuare foarte multe pelicule si foarte multe orase din Romania unde nu pot fi vazute filme de calitate. Salut aparitia micilor festivaluri de film din provincie, pentru ca si acolo este nevoie de astfel de platforme.

Cate filme vezi pe an?
Sute. Practic, de trei-patru ori mai multe decat aduc intr-un an la TIFF. Acolo sunt aproximativ 200 de lungmetraje, asadar vad anual intre 600 si 800 de filme. Pana la urma, critica de film inseamna si asumarea unui punct de vedere. Dincolo de discursul critic si de condei, pe care incontestabil trebuie sa le stapanesti, dincolo de a-i convinge pe oameni cu scriitura ta, trebuie sa ai puterea de a da un verdict si de a spune: „Da, acesta este un film bun. Merita sa-l vezi”. In alegerea filmelor pentru TIFF, practic o forma reductionista de a face critica.

Exista pentru tine viata dincolo de film?
Am un destin destul de atipic, pentru ca nu am crezut vreodata ca o sa ajung sa ma ocup de lucrurile pe care le fac acum. Nu am studii in domeniul cinematografiei, ci „am aterizat” in el datorita unei intamplari fericite. Ca sa spun asa, m-am autoeducat cinematografic din simplul motiv ca ma atragea lumea filmului. M-am format ca om de stiinte exacte. Am terminat un liceu cu profil de matematica-fizica, am fost apoi la Politehnica, la Electronica si Telecomunicatii, unde mi-am luat si diploma de masterat. Sunt un pic mai diferit…

Cand ai pasit in universul filmului?
In anii ’90, am venit in Bucuresti la facultate, iar atunci am inceput sa frecventez Cinemateca. Timp de cinci ani, adevaratele mele seminare si ore de curs se tineau la cinema, de la ora 10 dimineata pana la ultimul film, precum si la alte evenimente, organizate de Institutul Goethe, British Council si Institutul Francez, institutii care prezentau foarte multe retrospective. Cutreieram toate bibliotecile in cautarea filmografiilor anumitor cineasti. N-am crescut nici cu Andrei Tarkovski, nici cu Francis Ford Coppola, ci cu filmele de serie B sau C, disponibile pe vremea comunismului. Eu le descopeream si le consideram cool, iar pe-atunci chiar asa erau... Foarte multi dintre cei care le descopera acum nu stiu cum sa se raporteze la ele. Nu sunt filme recunoscute, dar au reusit sa-mi creeze o baza educationala, reprezentand un soi de edificiu care, sa zicem, se numeste formatia mea critica, facuta ad-hoc si rafinata in timp. Pe de-alta parte, pasiunea vine la pachet cu respingerea oricarei forme de ipocrizie si a oricarui compromis. Desi cred in cineasti, voi fi primul care va spune cand vreunul dintre ei a gresit sau nu se afla pe drumul cel bun, chiar cu riscul de a afecta acest parteneriat foarte fragil intre critic si autor. Realizatorilor de film le plac criticii atunci cand ii vorbesc de bine… Da, este o pozitie ingrata, dar prefer sa fiu integru, pentru ca asa imi pastrez inocenta.

 
         
 
1.1 - 15 voturi