- Te fac o bere? Intrebarea, in orice imprejurare, seducatoare, ma nedumireste acum. Abia ne ridicasem de la masa de seara. De cand am sosit la Oxford, ritualul mic dejun, dejun si dineu se consuma aici, intr-o sala intinsa, printre capitani, cum ar zice poetul.

Cu precizarea ca, ei, capitanii, ne privesc din cadrele aurite fixate pe pereti. La loc central, Edward al II-lea, regele care semna pe 21 ianuarie 1326 decretul de infiintare a Colegiului Oriel, unde suntem incartiruiti. Numele oficial al venerabilului lacas de invatatura a fost intotdeauna Casa Binecuvantatei Maria, Fecioara din Oxford. Timp de doua secole, i s-a spus Colegiul Regal. De la un moment dat este insistent amintit drept Oriel College. Asa se numea locul unde s-a construit scoala, preluat de la cladirea existenta.
Aflu ca asa arata suveranul la 27 de ani, iar ce vedem noi reprezinta copia portretului original pastrat la Westminster Abbey. In stanga si in dreapta sa au fost convocate marimi legate prin biografie de spatiul unde ne gasim - Cecil Rhodes, Walter Raleigh, Episcopul Butler.
Cum spuneam, la mese - noi, romani si britanici, asezati care cum reusisem deja sa ne cunoastem. Din grupul nostru se detaseaza profesorul universitar George Macovescu, presedintele Uniunii Scriitorilor, diplomat cu indelungate state de serviciu. Ambasador candva la Londra, apoi la Washington, si multi ani ministru de externe. De partea cealalta a mesei, sef al delegatiei britanice, Lordul Thomson of Monifieth, abia numit presedinte al Companiei Independente de Televiziune din Londra. Il flancheaza la acest colocviu la nivelul societatii civile din cele doua tari personalitati care mai de care. Hedley Bull este profesor de relatii internationale la Oxford. A studiat la Harvard si Princetown, la Universitatea nationala australiana, la Columbia. David Watt conduce celebrul Institut Regal de Studii Internationale. Lordul Kearton este presedinte la Kearton si conduce, in calitate de presedinte, British National Oil Corporation. Lordul Scanlon a venit aici in calitate de presedinte al Consiliului britanic de perfectionare in industrie. In grupul nostru sunt experti de vaza in varii domenii.
Eu sunt jurnalistul din formatie si ma simt rasfatat sa stiu cine mi-a fost desemnat partener - Gerard Mansell, prim-vicepresedinte al BBC, cu biroul de lucru la Bush House. Fost corespondent in strainatate, multi ani, coordoneaza nemijlocit Radio BBC, in intreaga sa vastitate.

- Mergem la o bere?
Repetata, invitatia are cumva ton de porunca. Ea vine de la deputatul laburist prezent la discutii - George Robertson. Inalt, bine facut, cu o alcatuire a chipului care se face usor tinuta minte. Suntem, fiecare dintre noi doi, mezinii delegatiilor sosite la Oxford si n-a fost greu sa gasim in asta un motiv in plus de a socializa mai cu tragere de inima prin diversele pauze, oferite cu destula zgarcenie de programul nostru, gandit nemteste. Retinerea de a nu-i fi raspuns imediat vine de la lipsa - pe atunci - de exercitiu in a innadi bauturile. Abia degustasem vinul turnat in pocale de argint ce purtau pe ele data de fabricatie - 1876 A.D. Nehotararea se va dizolva la dogoarea privirii sale de jar.
Plecam intr-o directie necunoscuta mie. Laburistul, absent cateva zile din Camera Comunelor din cauza noastra, o ia inainte. Iesim pe poarta Colegiului, mergem drept si observ ca strazile se stramtoreaza devenind tot mai mult niste ulite.
Pe Strada Ursului, asa scrie cel putin pe placutele la vedere, beraria cu acelasi nume. Imi amintesc de faptul ca si la Cluj, soldat fiind, mergeam la Ursus, langa statuia lui Matei Corvin. Pe dinafara arata a carciuma de tara. Firma la vedere, pentru a atrage clientii. Inauntru, cam tot asa - o carciumioara de pe timpuri, luata cu asalt la aceasta ora, cam tarzie dupa gustul regulilor casei. Sunt amatorii de-o bere, ca si noi, intarziati pe te miri unde si indispusi la gandul ca s-ar desparti de clipa cea repede, fara a o saluta cu halba in priviri.
Ora inchiderii bate aproape, drept care comanda este rostita de graba si in grupul nostru. Cel ce se afla in fata isi desface grabit cravata, strecurand-o in buzunarul hainei. Gestul ma surprinde. Ma si intreb, va trebui sa fac la fel? Privirii mele mirate i se raspunde printr-un gest circular al mainii drepte ridicate la nivelul umarului. Bag de seama acum ca intrega incapere este captusita cu cravate, intregi ori fragmentate. Inclusiv plafonul s-a lasat sufocat de componentele acestei colectii de mare efect. Imensul depozit de cravate este incasetat cu evlavie in vitrine protectoare. Obiceiul casei: intri, comanzi, esti servit, consumi totul pana la ultima picatura, achiti consumatia. Adevaratul semn de respect fata de pub-ul frecventat vine, cautat si primitor, abia acum. Nu te poti desparti de el oricum. Drept care, donezi, in semn de nezdruncinata amicitie, propria cravata. Ori, macar o parte din ea...
Vremea acestei intamplari a ramas in urma. Intr-o seara, acasa, urmarind telejurnalul, raman pironit catre micul ecran. Trezesc atentia celor din jur. Le explic, in cele din urma, asteptand mai intai sa ma dumiresc eu insumi. Vorbitorul din ecran imi era cunoscut si asteptam sa vad cu ce ocazie spune ce spune. Era chiar laburistul meu, alaturi de care mersesem la Ursus. Vorbea in calitate de ministru al apararii al Marii Britanii. Au mai trecut ceva ani, putini, si ma obisnuisem cu el pe micul ecran, ca si prin gazetele noastre ori prin cele straine. Devenise secretar general al NATO. Era prezentat cu identitatea de acum - Sir George Robertson. Devenise, intre timp, Lord. Nu ma intrebati de cate ori m-am trezit reprosandu-mi pe cine era gata-gata sa refuz a ciocni o halba de bere la Ursus, in Oxford. Si de-ar fi fost sa-mi abandonez bunatate de cravata, oferita prin traditie, de sotia mea la Aniversara, tot merita. Oricum, nu pierdeam prea mult, baga oricine de seama, nu mai poarta cravata in ziua de azi decat cate unul, ici-colo… Ei, expiratii...