Florin Piersic JR: "Mi-a fost greu sa duc numele asta"

URIAȘUL CEL BLAND. Interviul care urmeaza este despre formarea unui om, ba mai mult, a unui caracter: Florin Piersic Junior.

Florin Piersic Jr. s-a gasit greu pe sine. Trecuse de treizeci de ani, divortase o data. Inainte gandea ca un adolescent și traia exclusiv cu capul in nori. A tinut de curand o conferinta in care a vorbit despre sine, in 18 minute. Titlul conferintei a fost „Leneș. Fraier. Infantil“. A inceput sa conteze in teatrul romanesc din 2002, de cand cu one-man-show-ul Sex Drugs Rock and Roll. A luat in acel an premiul UNITER pentru cel mai bun actor. De atunci a regizat filme și piese de teatru, a jucat in filmele și piesele de teatru regizate de el. A scris proze scurte (Opere cumplite - volumul unu, la Humanitas), ba chiar și un roman (Romantic Porno, tot la Humanitas).  

Spectacolele sale (Freak Show, Opposites Attract, Tom și Jerry) se joaca, indeobște, cu sala plina. Autorul acestor randuri merge in fiecare seara la teatru, in București. Exista șanse sa știe ce spune: nu mai exista un actor cat Florin Piersic Jr. in orașul acesta! Ne-am intalnit la Teatrul Mic, unde a lucrat candva și unde a jucat o viata mama sa, actrita Tatiana Iekel.
Am descoperit in Florin Piersic Jr. un om educat, cult, modest, un artist exceptional, caruia nu-i lipsește simtul umorului, dar nici bunul-simt. Florin Piersic Jr. are 46 de ani. Vorbește rar. Și, mai ales, știe ce spune.

In ce an ai fost in armata?
a86-a87, cam așa.
N-ai prins Revolutia?
Nu. Am facut oricum la termen redus. Initial, am incercat sa-i pacalesc pretextand ca sunt bolnav. Și ma tot chemau la analize.

Ce boala ai invocat?
Diabet.

Il ai? Nu-l ai.
Nu. Bunicul a avut și cumva am mers pe chestia asta.

Cu ereditatea.
Da, mergeam pe urma asta, incercam sa o exploatez.

Bunicul din partea mamei sau a tatalui?
A tatalui. La un moment dat nu m-am mai dus la analizele lor și a venit ordinul de chemare, de incorporare. 5 ianuarie, Piatra-Neamt, batalion disciplinar.

Tu locuiai in București.
Da. Așa ca am ajuns la Piatra-Neamt. Acolo, o saptamana intreaga n-am mancat, n-am fost la buda, n-am facut nimic. Ne-au scos pe dealul Pietricica și am facut aplicatii vreo trei zile. Și am ajuns sa mancam și painea de la caini. Paine inghetata.  

Era iarna.
Totul gri, nasol de tot. In armata n-am invatat nimic. Dupa aia, am reflectat și mi-am dat seama ca unii au invatat ceva util: sa conduca mașina, sa stranga un șurub, ceva. Eu – nimic.

N-ai invatat cum se comporta omul in conditii de claustrare?
Am observat ceva: transformarile incredibile. In afara de transformarea mea fizica - ajunsesem de la 85 de kilograme la 105, deci am pus douazeci de kile. Era normal, ne alergau aia ca pe caini, iar dupa aia mancam cate patru portii, ca apucatii.

Acum cate kilograme ai?
93.

IN ARMATA, FLORIN PIERSIC JR. AVEA NIȘTE TATE SUPERBE

Erai grasut.
E putin spus. Aveam tate. Aveam niște tate superbe. Am o poza cu taica-miu, a venit intr-o zi la unitate și am fost foarte „happy”. El era destul de gras in perioada aia. Am scris pe spatele pozei „doi porci“. O am și acum pe undeva.

Tu ai scris?
Da. Fii atent. Eu zambesc in poza și nici nu mi se vad ochii. Eram gras ca o luna plina. Și tuns zero. Era incredibil cum ne transformam. Transformarea spectaculoasa a fost a unui tip cu care ma imprietenisem cand am ajuns acolo. Era un tip foarte timid, foarte ochelarica, așa, avea ochelari, avea breton. Eram speriati: ce se intampla, ce e asta, unde-am nimerit? Peste doua luni, avea breton, dar nu il mai tinea pe frunte, ci in sus, așa. Și deja umbla fara ochelari și ii pocnea pe aia la dușuri cu prosopul peste cur.

Devenise un dur.
Da, se adaptase incredibil. Legea junglei. Peștele mare il manca pe cel mic. Și erau tot felul de rahaturi care tineau și de perioada aia, de varsta.

Aveai 19 ani.
Da. Nu pot sa spun ca regret ca am facut armata, dar adevarul e ca am pierdut timpul. Aveam atata timp și nici nu-mi dadeam seama. Acum, daca mi s-ar da timpul inapoi, n-ar fi rau. Sa vina cineva și sa-mi spuna „Ia alea opt luni și recupereaza-le, fa ceva“.
Opt luni ai fost?
TR-ul (n.red. – termen redus) era de noua luni, dar am reușit sa scap in opt.

Ai dat la facultate, ai intrat și ai plecat in armata.
Da, locul meu era pentru anul urmator. Așa era sistemul atunci.

Faceai armata inainte.
Existau, la IATC, sectia de incorporabili și sectia de neincorporabili. La neincorporabili erau 256 pe patru locuri. Eu am dat la incorporabili. Acolo am fost doar patru oameni pe un singur loc. Asta e o chestie care m-a urmarit toata viata – zvonul ca am intrat pe pile, ca taica-miu era cine era.

FLORIN PIERSIC JR. A FOST LA UN PAS SA PREZINTE „SURPRIZE-SURPRIZE“

Cine ti-o spunea, cine ti-o arunca in fata?
N-are importanta. Asta e o reactie care exista inca. „Cine, ma, ala, ce a facut? E baiatul lui Florin Piersic și de-aia...“. Teatrul e o nișa și va ramane o nișa. Doar televiziunea te face celebru.

Cred ca asta, ca teatrul e o nișa, e și foarte bine.
Oricat ai fi de batut in cap, daca apari in fiecare zi la televizor, devii cumva indispensabil și oamenii incep sa creada ca au nevoie de tine.

Devii o autoritate.
Exact.

Tu n-ai vrut asta?
Deloc. Stai sa nu zic minciuni. La un moment dat eram disperat sa-mi gasesc un job. Asta era prin a97-a98. Și am fost la un casting sa prezint Surprize-Surprize cu Andreea Marin.

Nu pot sa cred!
Am aflat de casting și m-am dus. Nu știam ca ei cautau un om foarte comic, pe genul bufon, știi? Andreea spunea ceva și ala trebuia sa faca o glumita. Eu, in naivitatea mea, credeam ca aș fi putut fi OK. Ma gandeam ca ei vor un tip la costum, prezentabil. Eram gata sa fac asta, dintr-un soi de disperare.
Nu-mi ajungeau banii.

Ce loc de munca aveai atunci?
Eram angajat la Teatrul Mic.

Se caștiga prost?
Nu mai tin minte. Ce-mi ramane din perioada aia: am pierdut timpul. Din cei opt sau noua ani cat am fost angajat la Teatrul Mic, patru ani n-am jucat nimic.

Stai un pic, sa le luam cronologic – tu ai terminat facultatea in ’91, ai intrat direct in Teatrul Mic?
Am avut multe examene la Institut cu Felix Alexa. Și dupa ce am absolvit, pe postul de director a venit Alexa Visarion, care ma vazuse și-n examene. Dupa aceea am facut o piesa cu Felix la Teatrul Foarte Mic, iar Alexa Visarion mi-a propus sa ma angajez. Cred ca era prin ’92. Și vreo patru ani am tot jucat. Am avut și roluri principale, am avut chiar și roluri importante, pe care acum le pun la CV, dar totuși recunosc ca ele raman intr-o zona mediocra.

FLORIN PIERSIC JR. CREDEA CA ȘTIE TOTUL

Ele sunt intr-o zona mediocra pentru ca nu erai tu suficient de bun sau așa erau rolurile in sine?
Nu. Din cauza mea. Pentru ca eram cu capul in nori și aveam senzatia ca știu tot. De fapt, nu știam mai nimic despre meserie. Exact cum era mai rau.

De unde iti venea iluzia ca știi totul?
Ca sa intelegi, o sa divaghez un pic. De curand, am fost la TEDx, la Cluj, și am vorbit despre asta. Pentru mine a fost o piatra de incercare sa vorbesc neintrebat, timp de 18 minute.Tema conferintei mele a fost Leneș. Fraier. Infantil. Chiar aștept sa o puna pe Internet, sa vad și eu cum a ieșit, pentru ca reactia celor din sala a fost foarte entuziasta.

Și așa erai – leneș?
Da, foarte leneș. Am gasit niște argumente in favoarea acestor defecte și le-am transformat cumva in calitati. Am gasit ca e util ca ele sa existe in evolutia unui individ.

Nu ti-au fost folositoare?
Ba da. Argumentul suprem era ca un actor trebuie sa ramana pe undeva infantil și sa-și educe treaba asta. Altfel moare, devine mediocru. Cel mai bun exemplu pe care pot sa ti-l dau acum este „Mantuitorul“, personajul meu din Freak Show (n.red. – spectacol care se joaca la Teatrul-Cafenea Godot, in Centrul Vechi). Personajul asta are un retard, dar are și o puritate, care apartine doar copilului. Un exemplu graitor e taica-miu. El e unul dintre putinii actori care au acces rapid in zona asta.

FLORIN PIERSIC JR. E URMARIT DE PAPARAZZI

A fost pentru tine o greutate foarte mare sa porti acest nume – Florin Piersic?
Categoric da.

Te-ai luptat cu treaba asta?
Nu pot sa spun ca m-am luptat din rasputeri. Am lasat lucrurile sa curga, fiindca oricum nu aveam ce sa fac. Ma lovesc și astazi de prejudecati, care uneori nici macar n-au vreo legatura cu numele pe care il port. De curand, un taximetrist cu burta mare mi-a zis: „Du-te, baaa, golane și te tunde!”. Am devenit imun, nu ma mai afecteaza. Eu nu citesc ce se scrie pe Internet. Ma fotografiaza paparazzi, iar asta mi se pare absurd, fiindca eu nu ma consider o persoana publica la modul ala. Nu ma duc la clinici de infrumusetare, nu merg la evenimente mondene. Daca o sa ma vezi la un eveniment monden, inseamna ca imi platesc acolo o datorie de onoare fata de cineva, sunt cumva obligat de niște coduri sa fiu acolo, dar mi se intampla foarte rar. Hai sa-ti dau un exemplu de situatie imbecila: paparazzi o așteapta pe Nicoleta Luciu, care locuiește langa mine, suntem cumva vecini, și ma vad pe mine ca apar. Asta s-a intamplat zilele trecute, de-aia-ti povestesc. Numaram etajele unui bloc. Toate balcoanele acestui bloc arata la fel. Iar eu incercam sa vad unde era etajul 12, fiindca acolo filmasem Killing Time (n.red. – film regizat de Florin Piersic Jr., in care și joaca) și eram curios sa vad daca s-a mutat cineva in casa aia.

Și cum au interpretat paparazzii?
Au interpretat așa: “Florin Piersic Junior iși spioneaza vecinii!”. Ca am numarat o data, apoi am mai numarat o data. Ceea ce era adevarat, dar ti-am explicat de ce. Nu-mi dadusem seama daca am numarat corect prima oara. Și mi-au pus și o bula din aia plina de slash-uri și diez-uri, adica, vezi Doamne, imi injuram vecinii. Daca asta e un subiect de interes national, atunci nici nu ma mira de ce merge prost tara asta. Ziarele au ajuns sa aiba titluri naucitoare: „Cutare a mancat mititei cu muștar. Vezi ce a mai pus langa mititei!“. Omul da click și se duce repede sa vada, iar apoi spune: „Sunteti niște cretini!“.

Dar e prea tarziu, click-ul a fost inregistrat. Nu mai conteaza, ai cazut in capcana.
Exact. Iar comentarii nu citesc, fiindca mi-ar putea face rau. La un moment dat m-am uitat din curiozitate și am vazut atatea injuraturi cum nici nu știam ca exista. Nu neaparat la adresa mea, in general. Și mi-am dat seama ca sunt foarte multi oameni defecti printre noi, pe lumea asta. Oameni foarte, foarte defecti.

FLORIN PIERSIC JR. INCA INVATA

Cum e sa fii pe o scena – te rupi total de sala?
Nu.

Mai vezi sala?
Ai prins un spectacol bun la Freak Show. Am avut unul mai bun ca asta pe care l-ai vazut tu, dar am avut unul și mai jos ca energie. Intotdeauna e un schimb de energie intre actor și public.

Ii vezi pe oameni? Pentru ca mi s-a parut ca ești orbit de reflectoare și oricum ești intrat in rol.
Vad niște forme. Uneori scena presupune interactivitate cu publicul. Uneori vad niște fete ici-colo. E importanta reactia. Acum invat lucruri noi despre comunicarea asta, la Freak Show. Primul monolog se numește Falus Defectus. Mi se pare inca nerezolvat. E un inceput foarte abrupt. In general, mi-am creat un obicei. Incep orice spectacol cu o scena construita pe muzica. Scena aia nici nu exista in piesa scrisa, e doar nevoia mea de a-l atrage pe spectator in poveste, in felul meu. Așa se intampla și in Opposites Attract, și in Tom și Jerry, și in Zaruri și carti (n.red. – spectacole pe care Florin Piersic Jr. le regizeaza și in care joaca, la teatrul Metropolis). E un fel de fixatie de-a mea. La Freak Show, am vrut sa scap de ea și sa incep foarte abrupt. Sunt perfect conștient ca in mintea spectatorului se creeaza o ușoara confuzie – „o fi actorul sau o fi vreun personaj?“. Imi place confuzia asta, dar in același timp simt ca oamenii sunt putin luati pe nepregatite. In plus, mai e și subiectul, destul de delicat. „Asta vorbește despre penis? Care-i faza?“. Vreau sa le dau oamenilor ocazia sa intre in joc, sa le provoc imaginatia. Dar sunt inca lucruri care se pot imbogati intr-un spectacol de teatru, pana la momentul in care o sa inlocuiesc un monolog cu totul. Deja exista un material nou, caruia i-am gasit rezolvarile, mi-e foarte drag și vreau sa-l introduc in spectacol, dar nu e chiar așa ușor. E o școala. Invat. Tot timpul.

FLORIN PIERSIC JR. SE MATURIZEAZA FORTAT

Imi spuneai ca te-ai luptat cu numele tau și vreau sa te intreb cum ai rezolvat ecuatia aceasta, care e foarte grea și pe care numai cine a trait-o o poate intelege. Avand parinti celebri, cum reușești sa devii tu insuti, sa-ti gasești drumul?
S-au intamplat lucruri care m-au tras inspre zona corecta. Uneori, recunosc, nici macar nu le-am provocat eu.

Ai avut noroc?
Din punctul asta de vedere, da. Uneori, am reușit chiar sa pun degetul pe rana și sa inteleg ca anumite experiente nedorite, chiar evenimente nefericite din viata mea, m-au ajutat. Cum a fost casatoria eșuata.

Divortul.
Da, ruptura aia.

Te-a maturizat?
Da, divortul a fost o maturizare fortata.

Cand ai divortat?
La 32 de ani. Acum putin timp, am vazut o filmare facuta de un prieten in ziua in care m-am casatorit. M-am ingrozit.

Cati ani aveai cand te-ai casatorit?
31. Am fost casatorit cu acte un singur an, dar ne-am rupt la o luna de la casatorie. Era o diferenta esentiala intre noi. De temperament, de fire. O prapastie. Imi amintesc ca am vazut filmarea aia și am spus ca nu mai vreau sa o vad niciodata.

De ce?
Acolo eram mult prea tampit pentru lumea asta. Eram foarte fericit. Și, de fapt, n-aveam niciun motiv sa fiu fericit. Iar ceea ce a urmat a anulat complet tot momentul. Dar ala a fost un prag necesar. Nu poti sa traiești cu capul in nori toata viata.

Acela a fost declicul, zici tu.
Au mai fost și altele. Eram inca angajat in anul acela, dar mi-am dat demisia, cumva obligat. Eu am stat patru ani in Teatrul Mic, pe bara. Luam salariu, dar nu jucam nimic.

De ce?
Ma duceam la o lectura și-mi dadeam seama ca piesa e o tampenie. Și tot invocam niște motive, puerile, pana am vazut ca s-a ingroșat treaba. Ziceam: „Nu mi-e bine, sunt bolnav, ma duc la analize“.

De ce o faceai?
Ca sa imi economisesc energia. Cred ca asta m-a obosit cel mai mult, dintotdeauna: sa muncesc degeaba, știind ca muncesc degeaba.
Mi s-a-ntamplat.

Au fost niște ani urati pentru teatrul romanesc – sfarșitul anilor a90?
Au fost totuși niște ani OK pentru mine, fiindca am acumulat niște lucruri la nivel de lecturi.

FLORIN PIERSIC JR. TRAIEȘTE CU FANTOMA UNUI ACTOR ENGLEZ

Ce faceai – stateai acasa și citeai? Nu mai veneai la serviciu, dar luai leafa.
Luam leafa, dar nu o meritam. Faza e ca piesele alea pe care le refuzasem nici macar n-au mai ajuns spectacole. Și atunci eu am ajuns sa fiu privit de unii cu un fel de admiratie: „Ba, asta s-a scos la timp!“.

„Știa“.
Au fost patru-cinci proiecte care n-au ajuns spectacole. Culmea e ca pentru ele s-au cheltuit bani, s-au construit decoruri, s-au facut costume. Mie mi s-au contabilizat atunci refuzurile, dar nu și faptul ca piesele alea n-au devenit spectacole. Iar la al cincilea refuz mi s-a spus ca trebuie sa-mi dau demisia. „OK, mi-o dau, trebuie s-o scriu.“.„Nu, nu e cazul, uite-o“. Demisia mea era deja pregatita. Deci, n-a fost vreun act de curaj. A fost o chestie premeditata. Ei trebuiau sa elibereze un post, pentru ca eu le mancam banii de pomana. Evident, mie mi se parea normal sa primesc salariu, aveam senzatia ca se amortiza din timpul in care jucasem, și jucasem mult. Bineinteles, era o tampenie, calculele mele nu erau valabile. La un moment dat, prin a92-a93, jucam și doua spectacole pe zi. Dimineata, unul la Teatrul Foarte Mic și seara unul la Teatrul Mic. A fost o perioada importanta, dar recunosc ca nu știam ce inseamna teatrul și nu știam nimic din ceea ce aveam sa aflu mai tarziu. In ’93, a aparut un om care mi-a deschis un pic ochii, dar apoi iar am intrat in adormire. Și mult mai tarziu am pornit cumva pe urmele pașilor lui. E vorba de un actor și regizor englez care și-a facut o trupa de teatru.

Independent?
Da. Am avut ocazia sa lucrez doua saptamani cu omul asta la un workshop in Anglia. A facut din noi o familie. Și am ajuns in momentul asta sa traiesc cu fantoma acestui om pe care nu l-am mai intalnit. Am vazut ca face și filme, chiar l-am vazut in cateva. Am fost la Viena acum un an, sa vad un spectacol de-al lui. Recunosc, nu mi s-a mai parut atat de formidabil. Acum douazeci de ani, vazusem Strada Crocodililor, un spectacol cu care el venise la București și care i-a lasat pe toti cu gura cascata. Și imediat dupa aceea, in același an, am lucrat cu el. A fost un concurs de imprejurari. Am ajuns in Londra prin Fundatia Soros. Am facut o caseta video, cum era pe vremea respectiva, cu un extras de la versul cutare la versul cutare dintr-o piesa de Shakespeare. Am trimis caseta, ea a plecat la o comisie din Anglia care facea selectia. Ei ofereau cinci locuri gratuite la workshop pentru cinci oameni din Europa de Est. Și au luat unul din Romania, unul din Ungaria, unul din Estonia și tot așa. Cand am ajuns acolo și am aflat ca o sa lucrez cu tipul asta, nu mi-a venit sa cred. Mi-a schimbat viata. Dupa perioada asta scurta de inviorare, am adormit iar. Abia mult mai tarziu mi-am dat seama ce importanta a avut acest om in parcursul meu. In clipa de fata am ajuns sa il iau ca reper și sa ma gandesc daca ceea ce fac eu acum in teatru i-ar placea lui Simon.

Cum il cheama?
Simon McBurney. Are o trupa care se cheama “Théatre de complicité”.

Cam ce varsta are?
Avea 36 de ani in 1993, acum trebuie sa aiba 56-57 de ani. La acest workshop erau multi americani care platisera bani grei ca sa participe, și mai eram noi, cei cativa din Europa de Est. Dar Simon nu venea degeaba acolo. Iși lua repere pentru un spectacol pe care urma sa-l faca, dupa scrierile lui Daniil Harms. Știi ca are el schitele alea demente.

Da, știu.
Cred ca a ieșit genial spectacolul. Nu l-am vazut, dar pot sa-mi imaginez, pentru ca, la ora aia, Simon era in cea mai buna forma.

de Andrei Craciun - 7954 afisari
 
         
 
3.0 - 3 voturi