In preselectiile la Romanii au talent s-a prezentat o profesoara care recunostea ca n-are un talent anume, dar a venit ca sa prezinte un mesaj. Mesajul ei era urmatorul: televiziunile ne cam strica elevii. Avea un pic de dreptate, dar n-a stiut sa pledeze pentru ea. Nu era un concurs de avocati.

Iata, acum, ca finala a fost cistigata de Adrian Tutu, un hip-hoper fara o voce stra­lucita (ca orice hip-hoper), aflat pe podium alaturi de doua voci extraordi­nare (una de opera, cealalta de pop). Hip-hoperul fara voce, dar cu mesaj, a fost alesul roma­nilor protevizati. A fost, oare? N-a vazut nimeni din public cum arata ecranul cu voturi. Putem crede urmatoa­rele: Adrian Tutu a fost, de fapt, alesul producatorilor, care s-au gindit, bine, ca talentul vocal se va ajuta si singur mai departe, pe cind mesajul noului Eminem ar avea nevoie de o incurajare. Ceea ce ramine ciudat in afa­cerea asta (nu vreau sa zic nimic despre cine stie ce parain­darat, Doamne fereste!) este faptul ca Tutu ritmeaza (ca ala nu e cintat) mesaje pozitive: despre mama, despre tara… Asa incit parca, parca s-a intimplat o revolutie la Pro TV: cineva de acolo a reusit sa impuna ideea ca ar fi bine ca de acum incolo postul sa promoveze mesajul mai mult decit audienta.
Dar daca romanii insisi au fost cei care l-au votat pe Tutu, atunci chiar ca avem de a face cu o revolutie: generatia de hip-hoperi din tara mai stie ce este pa­­tri­­­otismul, asta da surpriza. Caci Tutu a „cintat“ in finala pe un text clar patriotic (revoltat-patriotic, ce-i drept).
In ziua finalei, a doua zi de Pasti, asadar, mi s-a intimplat sa fac mai multi pasi alaturi de citiva fani ai Stelei, la mine in cartier (Drumul Taberei), inainte de meciul Stea­ua-Dinamo. Erau tineri, frumosi, de virsta liceului. Nu vor­beau despre meci ori de­spre fotbal. Vorbeau numai despre scene de bataie pe stadion, in care fusesera implicati. Vorbeau cu mult umor, fara ura. Am inteles (dar nu stiu daca am inteles bine) ca erau incintati de miezul de cama­raderie si de solidaritate umana din chestia cu bataile. Si mi s-a parut ca inteleg drama aces­tei generatii: nimic in societate nu le mai satisface nevoia natu­rala de camara­derie, nimic in afara de fotbal (ca­re ii leaga intr-un ideal comun „hai Steaua“ sau „hai Dinamo“). Internetul nu o face, dimpotriva. Internetul insingu­reaza. Vai de lume, zic eu, cind isi vor politiza aceasta nevoie. Caci sint necopti. Si prost scoliti. Ca si tine­rii din lumea islamica, intelegeti ce vreau sa spun?!
Vai de lumea asta cind tinerii acestia vor gasi ca nu le mai ajunge revolta hip-hoperi­zata si vor invata sa puna bombe sau vor incepe sa strige pe strazi „jos Cutare“. Nu sint greu de inteles (cred) acesti tineri. Ce e greu, azi, e sa le propui, de undeva din afara lor, un ideal.
Dumitru Dragomir, presedintele LPF, s-a dovedit, recent, mai „intelept“ ca toti cama­razii din mafia fotbalistica: ma baieti, fotbalul nostru nu se mai vinde, si daca n-ar fi scan­dalurile astea din jurul lui, nu s-ar vinde nici atit. Are dreptate. Numai ca tot incu­rajind aceste fenomene parafot­balis­­tice, mergem spre ce? Caci de incu­­ra­jat e clar ca le incura­jam, cita vreme nu le sanc­tio­nam. Spre ce mergem?
Iata de ce am impresia ca triumful unui hip-hoper cu mesaj pozitiv la Pro TV face parte fie dintr-o schimbare de generatie (ceea ce nu-mi vine sa cred), fie dintr-o incer­care de a mai controla incontrolabilul.