Sint oameni diferiti: ei stiu sa pluteasca, stiu sa vorbeasca fara a deschide gura. Sint cei pe care, cunoscatori de balet sau nu, ii respectam, pentru lumea frumoasa in care traiesc. Sint balerinii, fiinte cu gratie, dar „fara oase“, care duc o arta in spatele lor flexibil.
Acesta este locul comun in care sint incadrati, insa am vrut sa vedem cum sint inainte de marele spectacol, in culise. Am facut acest lucru cu pretextul spectacolului Tango. Radio and Juliet, adus pe scena Operei Nationale din Bucuresti de Edward Clug, tinar coregraf, premiat si aclamat in lumea intreaga, plecat acum doua decenii dintr-o tara pe care o numeste si acum „a sa“. Timp de doua zile, am asistat in premiera la repetitiile pentru marea premiera, care a avut loc in luna decembrie: o zi in sala, linga Clug, o zi pe scena, cu balerinii.
Ajungem prea devreme in Foaierul Operei Nationale. Gasim niste doamne incaltate cu pantofi cu toc, care dau cu mopul in zona garderobei de la parter. In timpul conferintei de presa, Edward Clug pare ca e atent „pe sarite“ si sta cu privirea fixata pe piciorul unui scaun din primul rind. Se vorbeste despre cariera lui, despre importanta venirii in Romania, locul din care a plecat, ca tinar dansator, si caruia ii ofera acum un spectacol de o asemenea anvergura. Nu avea de gind sa vina in calitate de coregraf, pentru ca, altfel, vine in tara de doua-trei ori pe an. Pregatea o pauza, un moment de respiro. Simona Somacescu, sefa Companiei de Balet a ONB, a fost cea care l-a convins sa vina. Se bucura ca s-a intimplat asa, spune el, dar regreta ca tatal sau nu poate sa fie martor la primii lui pasi de dans, facuti pe scena de acasa. „L-am pierdut pe tatal meu in luna mai si cred ca, prin acest eveniment, ii implinesc o dorinta extrem de mare.“ Clug devine prezent; abia acum este cu adevarat acolo, in curentul din foaierul ONB, luminat de o zi neobisnuit de calda de decembrie si de zimbetul Simonei Somacescu. Isi continua explicatia: „In toti acesti ani, urmarind cariera mea si nenumaratele mele spectacole, in Slovenia sau in alta parte, s-a bucurat de evolutia mea artistica, dar a ramas cu gustul acesta amar: a fost neimpacat, pe undeva, ca publicul romanesc nu ma cunoaste.“ Ne va marturisi, o zi mai tirziu, ca tocmai de aceea, in sinea lui, i-a inchinat deja spectacolul tatalui sau. „Nu numai spectacolul, dar si evenimentul in sine, faptul ca am ocazia sa fac cunostinta cu publicul romanesc si invers este o datorie pe care o am fata de el, fata de mine.“
Repetitiile din aceasta zi sint pentru partea a doua a piesei, pentru Radio and Juliet. In zona centrala, Edward si Simona se asaza la un pupitru, pe care se afla o mica veioza, un microfon, o coala si un pix. De la cele citeva scaune depar­tare de Clug, il auzim cum o intreaba pe Somacescu: „E repetitie sau prezentare?“ „E o repetitie normala, dar cu martori“, ii raspunde ea.

Nu se pot opri din dans nici in pauze
Cortina se ridica si, din instinct, vrem sa aplaudam. „Buna ziua, dragii mei“, le spune intiiul indrumator. Luminile se sting, Clug ia microfonul, le spune de unde incep si auzim ceea ce nu credeam ca e posibil intr-o astfel de conjunctura: trupa de rock alternativ Radiohead, la Opera Romana. Intra balerina Bianca Fota si scena se transforma, se umple. Miscarile ei par derulate cu incetinitorul. O privim si lumea inceteaza sa mai existe in momentul in care danseaza. Face doar pasi de dans. Am spune ca e imponderabila, daca am judeca strict dupa usurinta cu care pluteste in bratele celor sase Barbati (asa sint numiti ceilalti sase balerini – substituti de Romeo, in prezentarea spectacolului). Urmarind-o cu unul dintre reflectoare, ne dam seama ca, in echipamentul negru, oricine poate sa-i faca o schita demna de un laborator de anatomie. Fiecare muschi ii este incordat, iar trupul ei este statuar.
Radio and Juliet este un spectacol care are „un ritm infernal, o viteza deosebita, un lucru pe care am putea sa-l asociem foarte bine cu viteza contemporaneitatii“, imi explica Edward Clug.
Trec trei sferturi de ora pina Edward se indura sa le adreseze baietilor un „bravo“. Le spune de multe ori „copii“ si „dragilor“, in schimb. Cit despre Simona, ea priveste serioasa totul, de parca si-ar fi lasat zimbetul la garderoba. Fata i se lumineaza atunci cind, ca la sport, balerinii „puncteaza“. O ora mai tirziu, Clug ii anunta ca au 10-15 minute de odihna. Pune microfonul jos, se ridica si ii spune Simonei: „Am si eu nevoie de o pauza, de o raza de soare“. Pentru dansatori, numai pauza nu e. Nu e unul care sa nu repete. Urca si Simona pe scena. Un barbat da cu matura si alti citiva lucreaza, in spatele decorului, la lumini.

Distractii din spatele scenei, intre o pirueta si o priza
Dupa nici cinci minute, Clug se intoarce, in sala se face intuneric, iar Radiohead cinta din nou. „Asa, Mita, si zimbesti frumos acum. Bun“, ii spune lui Mihai Mezei. „Mai multa miscare si prezenta in solouri, ca si cum ati termina spectacolul dupa fiecare solo“, le striga maestrul. „Da, e bine. Mai punem la punct niste chestiuni de tehnica si…“ Tot nu e multumit. „Nu stiu, mai lipseste ceva. E singura faza din spectacol care nu arata prea bine. Bine, acuma si imbracati ca la… ca la munca, nu?“, si ride. Cinci minute mai tirziu, dupa ce toata lumea s-a mobilizat pentru a remedia problema, nu e satisfacut. Vrea mai multe reflectoare pentru contralumina, dar cineva din culise ii striga ca nu mai sint, atitea au. Dupa niste improvizatii, este intrebat daca acum e bine. „Mda, parca e mai bine“, dar o spune cu jumatate de gura. „Baieti, in formatie“, se aude in monitoare. In timp ce el renegocia lumina, Bianca Fota era ajutata sa faca niste piruete. Ceva nu a mers bine si a alunecat. Nu am inteles gluma, dar a existat una si a fost si foarte amuzanta, pentru ca toata lumea de pe scena ridea. Bianca a traversat scena, s-a dus la unul dintre balerini si, prefa­cindu-se ca-i da un pumn in burta, i-a ars o palma peste fund. Ris general, dar Clug sparge distractia si le striga din nou: „Haideti, baieti, in formatie“.

„Para papara param“ si piercing-urile dansatorilor
A doua zi, toata lumea e in pasi de tango. Ajung in spatele scenei si vad o balerina, intinsa pe jos, in sfoara, cu capul si bratele lasate, de parca nici nu ar fi fost ale ei, pe podea. Peste citeva minute, este in aceeasi pozitie si vorbeste cu Edward, tinindu-si barbia in palme. Apare, aproape alergind, si Bianca Fota. E frapant cit e de mica, pina si comparativ cu celelalte balerine, si ce voce de copil are.
Tehnicienii lucreaza la lumini. „In spectacolele mele, lumina face parte din scenariul propriu-zis si are o dramaturgie aparte. Ea incadreaza imaginile spectacolului, e ca un fel de editare a spectacolului prin imaginea pe care o produce lumina“, imi va explica, la sfirsitul zilei, cind il voi intreba de ce majoritatea nemultumirilor lui din cele doua zile s-au referit la lumini.
Mai multi balerini discuta despre proba de costume de diseara. Unul dintre ei vine linga mine si se sprijina, cu telefonul in mina, de cabina regizorului, un cub de metal, cu gratii si vopseaua sarita. Fredoneaza una din piesele de tango. „Ia uite, doua mesaje!“ Si se intoarce la melodie: „Para papara param“. Un reflector ma orbeste pentru citeva secunde. Imediat dupa aceea, balerinii vin, in sir, din coltul opus al scenei, spre mine. Vrem sa ne dam la o parte, de teama sa nu-i incurcam si mai-mai ca rasturnam un reflector. Din alt unghi, il vad pe „Para papara param“, Mita sau Mihai Mezei, pe numele lui, dansind in primul sir de balerini. Parca e transpus intr-o alta lume. E altcineva, o fiinta care nu are nevoie de SMS-uri pentru a comunica. Edward ii trimite iar in culise. „O sa fie o repetitie taaare lunga“, spune „Para papara param“ si cinta iar. Cum sta asa, in profil, observam ca are cercel in ureche. Ulterior, constatam ca nu este singurul. Nu vezi asta de la un loc de categoria a cincea, la cinci lei bucata. In timpul unei alte pauze de stabilit chestiuni tehnice, in coltul opus al scenei, unul dintre balerini face abdomene. Linga noi, altul isi pune picaturi in ochi, dupa care merge sa fumeze. „Vreau sa veniti ca un tsunami“, le cere Edward cind revin pe scena. „Da, e bine sa zimbiti, dar numai daca simtiti.“

Nationala de fotbal a Romaniei are loc la balet
Fascinat, un copil de doi-trei ani nu-si ia ochii de la scena. Pe la finalul unui segment, se supara. Vrea si el pe scena. „Nu mi-e frica“, ii striga mamei, referindu-se la intunericul de pe scena. „Sss! Nu e voie sa faci galagie“, ii spune ea, prea tirziu insa, pentru ca micutul o ia la fuga prin culise. Apare un alt copil, o fetita de vreun an. Atractia pentru ceea ce se intimpla pe scena este si mai mare decit in cazul baiatului. In bratele mamei, ride in hohote cind tangoul e in toi. Este lasata jos si, inconjurata de citeva balerine, cu un deget pe crestet, se invirte.
Balerinii nu au primit nicio pauza azi. Dupa trei ore, ajung la momentul final al primei parti, in care ei saluta publicul. Clug a urcat pe scena si le-a aratat, luindu-i pe rind de mina, cum trebuie sa multumeasca publicului. „Am creat o relatie speciala cu dansatorii“, mi-a spus dupa acest moment. „M-au urmat cu daruire si cu incredere totala. Pentru ei, e ceva nou si ma bucur ca acest <nou> le-a deschis o alta perspectiva, nu numai asupra dansului, dar si asupra potentialului profesional si a posibilitatilor lor de a aborda propriul corp altfel. Faptul ca le place enorm ceea ce fac mi-a usurat foarte mult munca. Ii vad ca se simt foarte bine“, povesteste coregraful. Spre finalul a zece saptamini de munca, luminile buclucase se sting, cortina cea grea si rosie se lasa, iar balerinii merg la croitorie. Ramine, in asteptarea aplauzelor, arta lor, creata din pasii de dans ai lui Edward Clug.
La iesire, vorbim despre relatia lui cu patria-mama si intram intr-un subiect greu de abordat intr-un astfel de mediu: „Tin cu Romania la fotbal, mai ales in meciurile directe cu Slovenia. Sa nu uitam ca, din cauza slovenilor, Romania nu a participat la Campionatul Mondial din Japonia si Coreea. Sint mindru de anii petrecuti in tara, care mi-au dat o baza sanatoasa pentru viitor. Romania e tara mea si asa va ramine pentru totdeauna.“