Un actor de o finete nemaiintalnita, atat in exprimare, cat si-n gesturi, cu un chip senin, si un glas care te unge pe suflet. De fiecare data cand ne aducem aminte de Ion Lucian, ni se umple sufletul de o stare de calm si de bine.

Un apropiat al redactiei revistei VIP, maestrul locuia la o strada de sediul nostru, noi fiind si foarte aproape de „copilul sau de suflet“, asa cum numea Domnia Sa Teatrul „Excelsior“. Ion Lucian s-a alaturat cu bucurie evenimentelor organizate de revista noastra, de fiecare data cand l-am solicitat, fiind un bun mentor pentru tinerii aflati in echipa. De o modestie la fel de fina ca si umorul pe care-l avea, maestrul Lucian ne descretea fruntile de fiecare data cand ne vedea incrancenati si cu nervii incordati. Mi-aduc aminte ca, la una dintre galele VIP, cand tensiunea dinaintea evenimentului se citea in privirile colegilor din redactie, actorul, care era in masina noastra, ne-a delectat cu un banc, pe care vi-l relatam in cele ce urmeaza:
„Un taximetrist, clientul langa, ajunge la un semafor care arata culoarea rosie si trece cu viteza.
- Ce faci, domnule? Vrei sa ne omori?- intreaba clientul ingrozit.
- Eu sunt specialist, raspunde taximetristul
La al doilea semafor, la fel. Acesta indica culoare rosie, taximetristul trece in viteza intersectia.
- Ce faci, domnule? Esti nebun?
- Nu, sunt specialist!
Al treilea semafor arata, in sfarsit, verde. Taximetristul se opreste.
- Ce faci, domnule? Nu treci?
- Pai daca trece un specialist?...“.
Orice intalnire cu maestrul era o binecuvantare pentru tinerii jurnalisti in formare. Ion Lucian obisnuia sa prezinte el un rezumat al problemei pe care urma sa o abordeze in interviu, pentru ca lucrurile sa devina cat mai clare si timpul sa fie cat mai util folosit. Destinul Teatrului „Excelsior“ s-a legat astfel de istoria revistei VIP. Prezent la una dintre galele VIP, in calitate de premiant, maestrul Ion Lucian a deplans lupta sa cu morile de vant in ceea ce priveste actualul Teatru pentru copii, „Excelsior“. Atunci am vazut cu totii lacrimile siroind pe obrajii lui. Prea mult timp incercase sa fie puternic. Atunci, in acea seara, Adrian Videanu l-a batut pe umar, incercand sa potoleasca violenta cu care se starnise acea furtuna din sufletul sau: „Linisteste-te, maestre!... Se rezolva! E ca si rezolvat! O sa vedeti“, i-a zis primarul de la acea vreme...
Timpul a dovedit ca vorbele acelea nu au fost spuse in vant. Teatrul „Excelsior“, copilul, a vazut lumina zilei si maestrul ne-a telefonat intr-o zi, fericit. „Sa veniti maine la inaugurarea sediului teatrului. Va astept cu drag“. Am asistat la asa-zisa „piatra de temelie“, si am crezut ca aceasta a pus capat si durerii sale, ce parea fara de sfarsit...  Dar nu a fost asa. Am vazut din nou lacrimi in ochii lui Ion Lucian cand acesta vorbea despre situatia deplorabila a pensiilor actorilor. Nici sufletul sau nu mai­ avea puterea sa mai lupte. Lacrimile incepusera parca sa izvorasca dintr-un izvor mult mai adanc decat sufletul sau. Nu mai puteau sa se opreasca... decat pe taramul de dincolo.
Dar maestrul ne obisnuise cu latura sa umana... Acum traieste in paginile revistei noastre, traieste in inimile noastre, traieste pentru ca a castigat nemurirea prin ceea ce a lasat in urma sa.  Ramas bun, Maestre!


- „Mama, ce scrie pe crucea aceea?”
-„Aici zace Elena, femea
cea mai buna din lume”.
-„Dar aici ce scrie anume?”
- „Nu te voi uita niciodata, minunatul nostru tata.
Familia indurerata.”
-„Acolo?”
-„Buna mea mamica...”
-„Aici?”
-„Genereoasa mea nasica...”
„Inimosul meu cumnat...”
„Iubitul meu barbat...”
„Blanda verisoara...”
„Imaculata mea surioara”
-„Opreste-te, mama!
De buna seama,
Mintea mea nu poate sa priceapa,
Pe cei RAI nu-i ingroapa?”

Ion Lucian - Cu raii ce fac?, din volumul Fantezii pe teme umoristice