Pana sa apara in filmul “Restul e tacere”, in regia lui Nae Caranfil, Ovidiu Niculescu era un actor ce capatase notorietate din aparitiile sale in reclamele tv. Incet, a trecut de la genul de vedeta pe care n-o stiati dupa nume, ci dupa figura, la genul de actor moderator de emisiuni tv, inclus in distributia productiilor internationale.

Are talent, are dragoste de actorie si o sensibilitatea aparte, necesara creatiei. Si o statura impunatoare, o prezenta puternica atat pe scena, cat si in public. Cand nu este pe platoul de filmare, Ovidiu Niculescu joaca la Teatrul Mic, Foarte Mic din Bucuresti si teatrele independente. Recent, acesta si-a facut aparitia pe scena Salii Palatului, unde a sustinut un concert cu trupa sa, „White Mahala”.

Cum a intervenit muzica in cariera ta?
M-am nascut in mahala, cartierul Vacaresti, chiar pe Strada Martisor, gard in gard cu muzeul, casa memoriala a lui Tudor Arghezi. Tot pe acolo a stat si Mia Braia, sora Mariei Tanase. Mama mea canta romante in timp ce croseta. Pe scurt, cantecul a existat la noi in familie demult; intrand in lumea teatrului, am ramas asa, cu o frustrare. Recunosc. Nu am avut nici curajul si nu am gasit nici oamenii in care sa am deplina incredere, alaturi de care sa ies in lumina reflectoarelor ca vocalist si ca si cantautor. I-am intalnit pe Dani Nicolae si Silviu Enache care m-au chemat la ei la studio. Ei ma auzisera cantand pe la petreceri si stiau ca eu l-am invatat pe Misu (Mihai Margineanu) sa interpreteze la chitara.

Va leaga o prietenie veche…
Da, faceam micul comert de granita imediat dupa 1990. Plecam cu tigari de la noi, de 25 de bani si votca cu eticheta verde, la vecinii nostri maghiari, prietenii nostri. Imi aduc aminte de serile in care cantam pe la el prin curte, in perioada cand locuia la Gara Catelul. Veneau acolo si Gheorghe Visu, Cristi Iacob… De aici a aflat piesele pe care le canta. De unde sa stie el poezia lui Mircea Dinescu: “Mai stii cum te strigam pe atunci, icoana cu picioare lungi”. Aia e o piesa pe care eu personal i-am cantat-o lui Misu, o invatasem de la Gheorghe Visu. Un actor ce canta extraordinar de bine. A fost un mentor pentru mine, ca stil de cantat, in toata zona folk.

Revenind la „White Mahala”, cum te-ai hotarat sa-ti faci formatie?
Asa! Am prins curaj cand i-am intalnit pe acesti baieti. Si atunci s-a creat o formula, speram noi, castigatoare. Ne-am gandit cum sa ne chemam. Prima data am zis „Crucea de Piata”, pentru ca eu locuiesc unde incepea Crucea de Piatra. Ne-am apucat sa facem versuri, am mai vorbit cu oamenii, lor le-a placut si asa s-au nascut lucrurile: incet, incet.

Ce a spus Mihai Margineanu cand ti-a ascultat melodiile?
Nu am vorbit cu el pentru ca e foarte ocupat. I le-am postat pe Facebook sa ne dea “Like”, ceea ce am vazut ca a si facut. Il iubesc demult pe Misu, e prietenul meu de-o viata. I-am dat handicap destul vreo zece ani de zile. (rade)

„Lumea e foarte mica cand oamenii vorbesc de la suflet la suflet”
Primul concert mare sustinut de „White Mahala” in fata publicului a fost chiar la Sala Palatului, in deschidere la Oscar Benton… Cum ati reusit?
Intamplarea face ca eu, cantand foarte mult la petreceri, sa fiu auzit de Radu Groza. El ne-a jutat foarte mult sa ajungem acolo. Noi suntem baietii de la intersectia “Bulevardului Simandicos” cu “Ulita Vesela”. Oricat de pretentiosi sunt oamenii si la cravata, vine un moment al petrecerii in care ti se urca bautura la cap.

Trebuia sa fie la concert si Steven Seagal, dar nu a ajuns, din pricina filmarilor. Cum v-ati cunoscut?
Am luat proba pentru un rol in productia “A Good Man”, in care joaca si el. A auzit de mine si a vrut sa ma cunoasca. M-a chemat la el, am fost la hotelul unde este cazat in Bucuresti, cu cateva seri inainte de concertul nostru de la Sala Palatului. Acolo am discutat ca doi oameni simpli. Recunosc, m-am dus un pic crispat, pentru ca nu sunt un tip mic, dar cand vine Stevan Seagal spre tine, chiar ai senzatia ca a venit tsunami. Poate sa-ti rupa gatul cand vrea. Este si serif tipul. Am vorbit despre chitari, el are colectie, blues, aikido-pentru ca fiul meu, Petru, practica acest sport. Mi-a spus ca artele martiale sunt “a good way in life”. Sportul si muzica sunt drumuri bune in viata. Cateodata, desi ne despart atatia ani, atata notorietate, oceanele, cand este vorba de blues si de cantat la chitara, oamenii sunt egali. Cum spuneam si in “Steven Segal Blues”, un text pe care l-am scris special pentru actor, urma sa-l cantam impreuna, lumea e foarte mica cand oamenii vorbesc de la suflet la suflet.

A inceput sa-ti placa muzica mai mult decat actoria?
E o chestiune de exprimare. Eu deja am ajuns la o varsta, 39 de ani, si cand vrei sa-ti exprimi lucrurile care sunt inauntru, ca o faci prin teatru, pictura, sculptura, poezie, tu produci ca artist. Luam exemplul lui Horatiu Malaele care, pe langa faptul ca e un foarte mare actor, e si un foarte bun regizor si un bun pictor, dar si caricaturist. Daca ne uitam si in lume, Sting este si actor, Bruce Willis canta. Nu-mi permit sa ma compar cu ei, dar oamenii cand au de spus lucruri, o spun.

La final, te rugam sa ne spui cateva lucruri despre rolul din „Restul e tacere”, a lui Nae Caranfil…
Este un rol la care am lucrat cu o foarte mare placere, mai ales ca prin intermediul lui m-am intalnit cu un foarte mare regizor. Ii multumesc foarte mult lui Nae ca m-a ajutat si a avut incredere sa-mi dea un personaj mult mai in varsta ca mine. Mi-a dat sansa sa lucrez cu adevarat actoria, asa cum ar trebui ea lucrata. Eu m-am facut actor pentru ca am vazut “My Left Foot-The Story of Christy Brown”, cu Daniel Day-Lewis, „Once Upon a Time in America”, „The Godfather”. Am vazut actori mari facand personaje. Atunci normal ca mi-am dorit toata viata sa fac un astfel de rol. Si Nae mi-a dat sansa asta si am facut si eu ce-am putut. Am lucrat si la voce, a trebuit sa ma si ingras. Imi aduc aminte ca Marius Florea Vizante, care e mai batran decat mine, trebuia sa slabeasca. Mergeam ca Nae Caranfil, impreuna la restaurant, venea chelnerul si ne intreba: “Ce mancati?”. Vizante raspundea: “O salatica”...; si noi ciorba de burta, ciolan cu fasole cu grasime multa si altele… Si asa m-am ingrasat vreo 25 de kg pentru filmul respectiv. Pe final, ca tampitul, m-am apucat sa slabesc. Tin minte ca eram prin zona Tribunalului Bucurestean si mi s-a facut rau. Eram cu niste tovarasi. A venit salvarea si medicii nu stiau ce am. Pana la urma, noroc cu producatoarea filmului care a zis: “Dati-i, ma, o friptura, ca isi revine”. Am mancat o friptura de vita, cu branza rasa si cartofi si am fost ca-n tinerete.