Ningea ca in povesti, copiii ieseau de la scoala - tura de dupa-masa. Era deja intuneric si drumul catre casa avea doar doi stalpi de iluminat care functionau. Baietii bulgareau fetele. Fuga era anevoioasa prin zapada pana la genunchi. Ghiozdanul plin, sarafanele trecute de genunchi si lipsa manusilor lasau victoria in mainile baietilor. Cu cat tipam mai tare, cu atat primeam mai multa zapada pe obraji.

“Gata, ba! Lasati-o, ca e colega mea!”, zicea cu glas gros Niculaie. Si baietii se risipeau rapid, ca stiau ca Niculaie face box la Sala Sporturilor.
Bietul Niculaie era cel mai “prost” elev din clasa a V-a D. „Inalt cat prajina si prost ca gaina”, il alinta doamna Vladescu, profesoara de romana, cand asculta cuvintele ce ieseau sacadat si rar din gura baiatului cand trebuia sa citesca. La matematica, cand nu-i flacareau urechile de la urecheala profesorului, sigur i se umflau palmele de la loviturile cu rigla de lemn sau era dat cu capul de table, ca sa-i intre matematica in cap. La geografie incasa corectii de la un indicator lung, la limbi straine se lasa doar cu zeflemele, la fizica copia temele cu scrisul lui colturos si inegal. Singura disciplina la care primea laude era sportul.

Niculaie Victor a fost colegul meu de banca in ciclul gimnazial. Pe langa temele copiate, ii povesteam lectiile in pauza, ii sopteam cand era ascultat sau il ajutam la lucrarile de control. Nu intelegeam de ce nu tinea minte versuri, comentarii, formule la matematica si date la istorie. Nici de ce se balbaie, incurca numele muntilor, transpira si ii iesea asa de greu ceva din gura nu pricepeam. Unii profesori se multumeau sa-l creada prost, altii il bateau pe motiv de lene, iar el tacea si indura. Cu cat crestea, furia si revolta se strangeau in el si prin clasa a VIII-a era unul dintre batausii de temut ai scolii.

Tin minte ca spre sfarsitul gimnaziului a facut o boacana care era sa-l coste exmatricularea: a furat catalogul, si-a modificat niste note si a motivat absentele pentru toata clasa. Ultima data cand l-am intalnit, mergea la cursurile serale ale unui liceu cu profil industrial si ziua lucra la o uzina in afara orasului.

20 de ani mai tarziu, incepeam prima clasa I din cariera mea de parinte, cu mari emotii si temeri. Iulia era o fetita timida, proaspat diagnosticata cu mutism electiv de un psiholog cu multe diplome pe pereti. Ajunsesem la el dupa ce am primit un telefon de la gradinita: sa vin urgent, ca logopeda descoperise ca fiica mea este retarda mintal - cu o luna inainte de sfarsitul grupei pregatitoare, dupa patru ani petrecuti in unitatea respectiva, cu 14 educatoare diferite!
Stiam ca Iulia este un copil rezervat in afara caminului, un fel de cumintenia pamantului, ca vorbeste in special cu persoanele frumoase si ca mai incurca silabele (pe ciorapel cu poricel si pe Scufita cu Cutita). La sfatul medicului, n-am insistat cu invatarea alfabetului si cu cititul inainte de scoala.

Odata cu sfarsitul perioadei preabecedare, s-au inmultit lectiile pentru acasa: scria urat, stramb, ingrosa semnele, depasea spatiile cu ochii pe geam si cu mintea la joaca. Temele pe patru caiete si doua fise au tot redus programul de parc pana cand toamna a disparut complet in iarna. Bietul copil a incercat sa-mi spuna ca e prea mult cum a stiut el mai delicat: ”Mami, mai scrie si tu ca eu nu mai pot!” sau “Vai, ce-a ajuns viata mea, eu nu ma mai joc deloc!”, suspina amarata.
A reusit sa confunde tot ce se poate confunda: pe m cu n si invers, pe o cu u, iar apogeul a fost la b, d si p. Tot anul au stat lipite pe fereastra camerei copiilor “b” de la “bebe”, “p” de la “pisica” si “d” de la “delfin”, cu bebe, pisica si cu delfin cu tot.
Si doamna invatatoare nu prididea sa ma certe: “Mai dati-i dictari acasa, mai lucrati acasa, ca iar a luat insuficient”.
“Asa ai facut, Iulia?”
“Da, am luat I de la Iulia si Sanda a luat S. Ana nu stiu de ce a luat FB, ca pe ea o cheama Iosep”...

Iulia sufera de dislexie. A aflat asta de la logopedul scolii. La un moment dat, mama, Oana, s-a gandit ca ceva este in neregula cu fata ei atat de silitoare. Iulia recita poeziile mult mai usor daca le canta. Orice tema scrisa inseamna pentru ea ore de munca grea, cu palme transpirate. Bunica Iuliei este invatatoare si, la cati copii a avut “pe mana”, a crezut ca o va scoate la capat si cu nepoata. Dar n-a fost asa.
Dislexia este o tulburare de invatare ce impiedica dezvoltarea capacitatii de a citi. Copiii care sufera de dislexie confunda literele intre ele, citesc incet si se blocheaza atunci cand dau peste cuvinte lungi. Citesc silabele in sens invers si inteleg cu greu textul pe care l-au citit. Pot avea probleme si de limbaj, inversand litere sau silabe in vorbire. Creierul lor prelucreaza altfel informatia adusa de cuvinte citite si auzite, astfel ca unii copii dislexici nu retin si nu inteleg comenzile pe care le primesc. Insa, dupa cum subliniaza Eva Bartok, presedintele Asociatiei Romane pentru Copii Dislexici din Romania, “acesti copii sunt la fel de inteligenti precum ceilalti, doar ca au nevoie de metode speciale de invatare".

Invatatorul trebuie sa recunoasca semnele alarmante
Diagnosticul de dislexie il pune logopedul, atunci cand copilul este in clasa a II-a. Inainte de varsta de opt ani, se vorbeste despre o predispozitie spre dislexie. Tot logopedul detine ghiduri de invatare construite dupa metode speciale, pe care parintele le pune apoi in aplicare si acasa. Din pacate, primul gand al invatatorului (si al doilea, si al treilea) este ca acesti copii sunt lenesi sau incapabili. Si asta pentru ca dascalul nu este pregatit sa recunoasca dislexia. Totusi, confruntati cu intrebarile studiului GfK Romania realizat anul trecut la solicitarea OMV, primul studiu national despre dislexie, invatatorii romani au spus ca aproximativ trei copii dintr-o clasa prezinta semnele trecute in chestionar - adica semne de dislexie.

Cum ai parte de carte?
Problema nu este una tipic romaneasca. Marea Britanie a demarat, in 2009, un program de doi ani ce viza specializarea a 4.000 de invatatori in problema dislexiei. Specialistii urmau sa pregateasca restul cadrelor didactice si sa aiba grija de copiii cu dislexie grava, care necesita interventie specializata, de tip unu-la-unu. “Niciun copil nu ar trebui sa fie tras inapoi de o nevoie educationala speciala”, spunea pentru The Guardian coordonatorul acestui program, Sir Jim Rose, expert in educatie.  

Mama Iuliei se teme pentru ce va fi mai tarziu cu fiica ei. Cum sa inveti cand “totul” este scris in carti? Nimeni nu se supara daca nu poti sa canti la un instrument, daca nu te pricepti la limbi straine sau daca nu intelegi matematici superioare – dar sa nu citesti si sa nu scrii bine?... “Ii cumpar o masina de cusut si o fac croitoreasa, daca vrea. Oricum ii plac hainele frumoase, nu iese din casa fara sa se aranjeze. Sa fie ce doreste ea sa fie, numai sa nu se chinuie, sa fie fericita”, spune Oana.
Statisticile europene spun ca aproximativ 7-10 % din copiii europeni au probleme in a invata sa citeasca si sa calculeze.

Albert Einstein suferea de dislexie. La fel si Thomas Edison, inventatorul becului, si Anthony Hopkins, dar si John Lennon. Creierul dislexicilor compenseaza lipsa unor abilitati printr-o mare capacitate creativa, admit specialistii. Aspectul este nesemnificativ intr-un sistem de invatamant construit academic, care monitorizeaza progresul copilului in functie de notele primite la extemporal. Iar aici intervin parintii. In afara de colaborarea cu logopedul, este esential sa-si ajute copilul sa descopere activitatile care ii fac placere, hobby-urile. Daca nu beneficiaza de sprijinul colegilor si al parintilor, copiii cu dislexie cresc tensionati, cu sentimentul ca sunt diferiti, mai putin capabili decat cei din jur. Iar potentialul lor ramane ascuns, timid, sub cuvinte precum “poricel”.

Mai multe informatii despre dislexie puteti gasi pe www.dislexic.ro.