EXCLUSIV: Interviu cu Sora Angélique Namaika, Premiul Nansen 2013
    POZA:
     
 

EXCLUSIV: Interviu cu Sora Angélique Namaika, Premiul Nansen 2013

Din data: 17 Februarie 2014 ora : 18:07:31
Refugiatii sunt modele de viata pentru fiecare dintre noi. Sunt cei care o iau mereu de la capat si reusesc chiar sa se afirme intr-o societate. Sunt cei care nu au timp de gandire: aleg viata si fug din zona de conflicte civile sau razboaie. Chiar daca asta inseamna, de cele mai multe ori, renuntarea la tot.

Traiesc o viata intr-o tara necunoscuta, unde se vorbeste o limba necunoscuta. Anul trecut, laureatul premiului Premiul Nansen pentru Refugiati, acordat de Biroul Inaltului Comisariat al Natiunilor Unite pentru Refugiati (UNHCR), a fost o calugarita congoleza care a ajutat sute de femei, victime ale violurilor si abuzurilor comise de grupari ce activeaza in partea de nord-est a Republicii Democrate Congo (RDC). Se estimeaza ca, din 2008, 320.000 de oameni au fost fortati sa se refugieze in Provincia Orientala a RDC, multi dintre acestia refugiindu-se in repetate randuri.

Sora Angélique a fost si ea la randul ei fortata sa se refugieze, parasind orasul Dungu ca urmare a violentelor izbucnite in anul 2009. Prin urmare, ea a inteles durerea parasirii propriei case si, de fapt, acesta a fost motivatia eforturilor pe care le depune zi de zi pentru a ajunge la cei care au nevoie de ajutor.
Pentru ca VIP s-a implicat in problema refugiatilor, sustinand activitatea ONU si UNHCR, sora a acceptat sa ne acorde un interviu in exclusivitate, in care descoperim valori umane de mult uitate si inlaturate din viata noastra cotidiana.

Cum v-ati hotarat sau cum ati facut alegerea de a deveni calugarita?
Cand aveam noua ani, am intalnit o calugarita germana, pe nume Tone, care calatorea in sate indepartate pentru a avea grija de bolnavi si de cei care sufereau de lepra. Am fost atat de impresionata de dedicarea ei, incat m-am simtit inspirata sa depun la randul meu juraminte religioase si sa ma alatur bisericii.

Multimea ororilor in Republica Democrata Congo este foarte mare. Cate femei abuzate vin la dumneavoastra zilnic?
Incepand cu anul 2003, am ajutat 2.000 de femei. A fost intotdeauna foarte important pentru mine sa ajut femeile. In 2003, cand am ajuns in Dungu, am inceput sa ajut femeile care nu au avut sansa de a merge la scoala. Le-am ajutat prin cursuri de alfabetizare si de formare profesionala si prin activitati generatoare de venituri precum coptul, gatitul, cusutul si cultivatul. Educarea femeilor este foarte importanta deoarece ele sunt cele care dau educatie copiilor. In 2009 am inceput sa ajut femeile care au suferit atrocitati comise de ARD. Mi-am dat seama ca aceste femei erau chiar mai vulnerabile decat altele. A trebuit sa le ajut. Le-am integrat in activitatile pe care le desfasuram deja cu femeile din Dungu si, de asemenea, am mutat o parte din aceste activitati in localitatile lor. Activitatile de formare si cele generatoare de venituri le-au ajutat foarte mult. Acestea le ajuta sa cumpere mancare pentru familie, sa plateasca taxele scolare pentru copiii lor, dar si sa plateasca asistenta medicala. In trecut, multi copii mureau pentru ca mamele lor nu dispuneau de mijloacele necesare pentru a plati ingrijirile medicale. Acest lucru s-a schimbat acum, lucru confirmat chiar de femei. Ele spun ca pregatirea aceasta le-a ajutat foarte mult. Le place sa vina si sa fie impreuna cu alte femei. Cantam, glumim, vorbim si acest lucru ajuta la vindecarea traumei.

„Cantam, glumim, vorbim si acest lucru ajuta la vindecarea traumei”

Multe femei au suferit atrocitati comise de gruparea „Armata de Rezistenta a Domnului” (ARD) si au nevoie de ajutor. Cum fac fata femeile traumei? Cum le ajutati sa isi revina?
Nici macar nu va puteti imagina cat de traumatizate sunt. De aceea, ma ofer pe mine insami, ofer tot ce am ca sa le ajut. De foarte multe ori fetele ies din padure dupa ce au fost tinute captive impreuna cu copiii lor. Ele sunt traumatizate deoarece au suferit violente sexuale. Uneori sunt bolnave, sufera de boli cu transmitere sexuala. In plus, nu dispun de mijloacele necesare pentru a avea grija de copiii lor, pentru a cumpara alimente, pentru a plati ingrijirile medicale si pentru a trimite copiii la scoala. Eu le ajut sa depaseasca trauma, invatandu-le sa coaca, sa coasa si sa gateasca. Acest lucru le ajuta sa obtina un venit si sa aiba grija de copiii lor. Le ajuta, de asemenea, sa desfasoare activitati impreuna cu alte femei. Impreuna radem, glumim si vorbim. Femeile isi pot spune povestile lor si isi dau seama ca nu sunt singure.

Sunteti femeie si ati experimentat si stramutarea. Care a fost partea cea mai dificila a dezradacinarii ?
Am fost ingrozita, mie nu-mi place razboiul. Inca de cand m-am nascut, chiar si atunci cand eram la scoala, nu m-am luptat niciodata cu cineva si acesta este motivul pentru care nu suport razboiul sau focurile de arma.
Oamenii cu care am fugit stiau cat sunt de speriata. Daca erau focuri de arma in timpul noptii nu ma puteau trezi pentru ca stiau ca, daca faceau aceasta, nu as mai fi putut adormi din nou. As fi stat, asteptand sa vad care ar fi cea mai buna directie pentru a fugi daca atacurile se inteteau. Eram speriata si m-au ajutat sa depasesc socul.
Din acest motiv, mi-am spus ca trebuie sa fiu curajoasa, in momentul in care mi se intampla, pentru ca exista alte persoane care au nevoie de mine. M-am fortat sa ma ridic, sa merg mai departe pentru a ajuta alte persoane stramutate. Acest lucru mi-a dat un curaj extraordinar.
Eu mi-am putut lua lucrurile personale cu mine... dar femeile cu care lucrez au ramas fara nimic. Ele au asistat la crima comisa de ARD, eu nu am vazut nimic. Am auzit doar focurile de arma si am trait trauma produsa de acestea. Am vazut doar cum fug copiii, am vazut intreaga populatie din Dungu fugind.

„Integrarea functioneaza bine daca femeile dispun de mijloacele necesare pentru a avea grija de ele insele”

Cum procedati atunci cand cineva va solicita ajutorul?
In urma cu doi ani, in timp ce eram la biserica, cineva m-a sunat si mi-a spus: ”Sora, fiica ta asteapta afara”. Am iesit putin nedumerita si am vazut o fata care statea pe marginea drumului cu un copil foarte mic. Fata vindea carbune. M-am dus sa o vad, am dus-o la centrul unde ajutam femeile si am rugat-o sa-mi spuna povestea ei.
Rose* avea 16 ani si petrecuse un an si opt luni ca prizoniera a ARD. Cand am cunoscut-o tocmai fusese salvata de armata Ugandei. Era inca traumatizata si suferea de o boala cu transmitere sexuala.
Venise la Dungu pentru a-si gasi mama, dar femeia a respins-o si a acuzat-o ca face parte din ARD. Nu avea unde sa mearga si planuia sa se intoarca in mijlocul combatantilor. Singurul ei mijloc de supravietuire era vanzarea de carbune. Asta nu era tot: copilul ei era bolnav, dar Rose nu-si putea permite sa-l duca la spital. N-am putut sa o las pe strazi. Am rugat-o sa vina sa locuiasca cu mine.
Am ajutat intotdeauna femeile si fetele, chiar inainte de a veni la Dungu. Am convingerea ca toate femeile ar trebui sa aiba parte de o educatie, chiar daca abandoneaza scoala din cauza sarcinii, a casatoriei sau pentru a-si ajuta familiile. Femeile trebuie sa aiba capacitatea de a castiga bani si, de aceea, am inceput sa le invat deprinderi precum cusutul, coptul si gatitul.
Rose era atat de slaba cand am cunoscut-o. I-am spus ca trebuie sa manance mai mult pentru a prinde putere si a gasi de lucru. Am invatat-o sa coaca si sa coasa. Dupa doua zile a inceput sa faca si sa vanda mandazis (gogosi-n.r.). Astazi le vinde in piata si face haine pentru femei si copii. Pe atunci visa sa aiba o masina de cusut – astazi are una. Fiul ei in varsta de doi ani este sanatos, iar Rose s-a impacat cu mama ei.

*nume schimbat din motive de protectie

Cum le ajutati pe aceste femei sa se integreze? Ce faceti mai exact pentru ele?
Am sensibilizat mult comunitatile pentru a ne asigura ca femeile care au fost rapite de ARD sunt bine acceptate si traiesc in armonie cu populatia locala atunci cand ies din tufisuri. Unele femei ies din tufisuri cu copii. Am organizat campanii de sensibilizare pe aceasta tema, precum si pentru a explica comunitatii ca trebuie sa accepte acesti copii. Integrarea functioneaza bine daca femeile dispun de mijloacele necesare pentru a avea grija de ele insele. De aceea, este foarte important sa ajutam femeile prin cursuri de pregatire si activitati precum coptul, cusutul, gatitul si cultivatul. Cand femeile ajung la Dungu dupa ce sunt eliberate sau evadeaza, le ajut cu ceva doar pentru inceput. Dupa aceea incep imediat cursurile de pregatire. Coptul este o activitate grozava pentru a ajuta femeile. Le invat timp de doua sau trei zile si imediat dupa aceea se pot descurca singure pentru a castiga bani.

de Anca Lapusneanu - 3234 afisari
 
         
 
3.0 - 1 voturi
 

Alte evenimente

Arhiva Ultima Ora