Criticul de arta roman Radu Varia, doctor in Istoria Artei si Civilizatiei al Universitatii din Paris, titular al 11 nominalizari pentru Premiul Mondial „Leonardo da Vinci”, a primit acum doi ani Medalia de Argint a Academiei Regale a Scotiei, urmare a conferintei sale despre Brancusi: o mare experienta spirituala, fiind cea de a 12-a personalitate onorata astfel in cei 185 de ani de la crearea Academiei.

La 5 septembrie 2012 dr. Radu Varia a fost ales, in unanimitate, Membru de Onoare al Academiei Regale, iar la finele lunii mai 2013, in cadrul unei fastuoase ceremonii, a imbracat, la Edinburgh, roba de academician si a primit Diploma cu Sigiliul Regal semnata de Elisabeta II.

La intoarcerea sa din Scotia, l-am intalnit pe dr. Radu Varia, afabil ca intotdeauna si confirmand in fiecare clipa cuvintele lui Salvador Dali: „Radu Varia, om de idei, superstar”.

Domnule Radu Varia, sunteti o personalitate cu totul iesita din comun. Destinul v-a inlesnit de timpuriu intalnirea cu marile valori romanesti, i-ati cunoscut din adolescenta pe unii dintre clasicii culturii noastre…
Trebuie sa fi avut 16 ani cand l-am intalnit pentru prima data pe Tudor Vianu, prin fiica sa, Mariuca, colega mea la Liceul Caragiale. Dupa opt ani, aveam sa fiu ultimul sau student la Universitatea din Bucuresti si sa pronunt in Sala de Marmura a Casei Scanteii, azi Casa Presei, cuvantul de adio al discipolilor sai. Tudor Vianu era un om minunat, de o uriasa cultura si cu o capacitate ordonatoare a universului intelectual, care-i contamina pe cei care aveau privilegiul de a-i sta aproape.

Tot de timpuriu l-ati cunoscut si pe Tudor Arghezi…
Era in 1958 si se intampla sa fiu nascut in aceeasi zi cu el: 21 mai. Trebuie sa fi existat, asadar, o conditionare astrologica in simpatia enorma pe care mi-o arata. Imi recomanda Mitzura sa nu-l retin mai mult de o jumatate de ora, caci era destul de obosit, asa ca, dupa o ora si ceva, la prima vizita, am spus timid ca poate ar trebui sa ma retrag. Raspunsul a fost prompt: „Stai, frate, abia ne luaram cu vorba!”. Asa avea sa fie de fiecare data cind mergeam sa-l vad. Odata, cred ca in 1963, mi-a scris pe volumul Cu bastonul prin Bucuresti o dedicatie ce cuprinde o metafora de o mare originalitate si forta de evocare: „Inca o carte se inghesuie in biblioteca alesului prieten al cuvintelor scrise, Radu Varia, cu dragostea semnatarului. Tudor Arghezi”. Pe cat de fascinat eram, ca si acum, de acuitatea cuvantului arghezian, tot pe atat eram sedus de semnificatia versurilor sale, ca de pilda „Stai calaret si lasa, vecia e mare, deasa”. Superba definitie a frontierei dintre timpul actiunii si timpul reflectiei.

In acelasi an, 1958, l-ati cunoscut pe marele Mihail Sadoveanu…
Era, intr-adevar, ziua de 6 august a acelui an, asa cum am scris pe spatele fotografiilor de la Vovideni, langa Manastirea Neamt, pe care le pastrez cu grija. Mihail Sadoveanu imi apare si acum in minte imbracat intr-un costum gri-perle, cu papion si borsalino, coborand scarile conacului, cu o majestate pe care niciun actor de la Hollywood n-ar putea-o egala. Ce deceptie pentru mine sa aflu, dupa decenii, ca el, tocmai el, care a preasfintit razesul, in calitate de presedinte al Marii Adunari Nationale ar fi refuzat sa semneze decretul de gratiere a taranilor condamnati la moarte pentru a se fi opus colectivizarii!
La Vovideni, oricum, eram insotit de doi veri de-ai mei. Pe cel mic, Radu, de mai putin de zece ani, frumusel si bucalat, doamna Sadoveanu, Coana Valerica, l-a intrebat daca stie o poezie. Foarte simplu, el a raspuns ca nu, spre fericirea lui Mihail Sadoveanu, care, cu o clipa inainte, se vedea amenintat de cine stie ce balada interminabila, cum i se intampla mereu. Iar eu, nu tin minte ce am spus de l-am facut sa rada, si astfel am auzit singurele doua cuvinte pe care le-a rostit in timpul vizitei noastre: „Vorba vine…”.

Cum ii vedeti azi pe cei doi mari scriitori de altadata?
Ca pe doi mari autori dintotdeauna, din trecut si din viitor. Este insa jalnic vidul din sufletele si din mintile tinerilor de azi, care nu-i citesc.

„Gratia intelectuala, tandretea si modestia lui Emil Cioran  erau incomparabile”
Ati frecventat cele mai inalte cercuri din cultura europeana, si nu numai. Cum de ati fost adoptat cu atata firesc?
Exista asa-numitele afinitati elective, apoi spiritul meu de initiativa in bataliile pe care le-am dus pentru anumite idealuri si bucuria cu care am intreprins tot ce am aspirat sa pot duce la bun sfarsit, o bucurie care contamineaza. Prieteniile mele au fost toate trainice si profunde. In dimineata in care abia sosise la Paris de la New York, Salvador Dali a vrut sa ne intalnim fara intarziere, pentru a-mi darui capodopera poetica pe care tocmai o terminase, intitulata Oui! a la Roumanie. Pour Radu Varia. Da! Romaniei. Pentru Radu Varia. Era in mai 1972. Aveam sa-i stau alaturi, asa cum se stie, la crearea muzeului sau de la Figueras, inaugurat in 1974, si azi cel mai vizitat din Spania, dupa Muzeul Prado din Madrid. Am sustinut acum doi ani o conferinta la Academia Romana, reluata apoi la Banca Nationala a Romaniei, intitulata Salvador Dali, Imparatul Traian si Romania, evocand fabuloasa noastra relatie de prietenie de aproape 23 de ani.

La Paris si la Chicago i-ati intalnit pe Emil Cioran, Eugen Ionesco si Mircea Eliade…
Pe Ionesco l-am intalnit in 1966, la prima mea vizita la Paris, la initiativa lui Petru Comarnescu, prietenul sau din tinerete, si apoi in anii 1980 in circumstante rocambolesti la un vernisaj Dali. N-as putea spune ca l-am cunoscut cu adevarat. La moartea lui Tudor Arghezi insa, amintindu-mi de scandalul literar provocat de aparitia volumului sau Nu din 1932, in care-l ataca pe poet, i-am telefonat la Paris pentru a inchide acea polemica.

Cu o imensa emotie, Ionesco mi-a spus atunci:  “S-a stins unul dintre cei mai mari poeti ai lumii. Am debutat in revista lui, Bilete de papagal. In poeziile pe care i le-am trimis mi-a schimbat doua cuvinte. Si asa am stiut ca cel putin doua cuvinte erau juste in versurile acelea. Despre teatrul meu, ar fi spus: «Baiatul asta tot de sotii se tine…». Articolul din volumul Nu era polemic nu la adresa lui Arghezi, ci la adresa criticii literare. Am scris ulterior un alt articol, afirmand exact contrariul, pentru a demonstra lipsa de criterii a criticii, dar pe acela nu l-a mai citit nimeni…”. Si uite-asa am fost cel care a inchis, in paginile revistei Lumea, in 14 iulie 1967, o polemica istorica din literatura romana.

Mircea Eliade mi-a dat intalnire, in decembrie 1971, in studioul sau din Chicago, la ora cinci dupa-amiaza, intretinandu-se cu mine pana la sapte. Apoi, pana pe la ora noua seara, am fost invitatul sau intr-un restaurant chinezesc, impreuna cu doamna Eliade si cu o profesoara de filosofie de la Universitatea din Chicago, Faye, o superba creatura cu fizionomie irlandeza, care-i fusese studenta. Discutiile noastre trebuie sa-l fi pasionat, caci, acompaniindu-ma la hotel, am continuat sa vorbim pana la ora unu noaptea. Relatia noastra, care pornise atat de frumos, s-a racit brusc in februarie urmator, cand am primit piesa lui de teatru despre Coloana Infinitului, cu dedicatia: „Lui Radu Varia, aceasta piesa ratata, cu prietenie, Mircea Eliade”. Am citit piesa, am gasit-o ratata si m-am tot intrebat zile intregi de ce un om, de valoarea lui, publica o piesa pe care o considera ratata si o mai si distribuie insotita de acest epitet. Si tot gandindu-ma eu la asta, am uitat sa-i raspund, indelicatete pe care n-a putut s-o treaca cu vederea…

Gratia intelectuala, tandretea si modestia lui Emil Cioran, in schimb, erau incomparabile si sunt mandru ca in 1986 el a fost unul dintre cei mai entuziasti cititori ai cartii mele Brancusi, publicata la New York. Mi-a scris o scrisoare minunata pe acea tema, multumindu-mi pentru „convertirea” sa la Brancusi si pentru faptul ca l-am situat, in sfarsit, pe acesta „printre cei mari”.

De ce nu reuseste poporul roman alinierea la cerintele europene nici dupa atatia ani de democratie? Ce defecte are?
Nu am calitatea sa judec eu asemenea lucruri, observ totusi ca romanul are o inteligenta vie, intuitiva, rapid pervertita insa in smecherie. Apoi indolenta, principiul “lasa, ca merge si asa”. Ca sa nu mai vorbesc de flagelul devastator al coruptiei.
Pe Mariana Nicolesco, exemplu absolut de exigenta si de responsabilitate, am auzit-o de nenumarate ori, dupa victorii artistice istorice, spunand ca triumful de azi nu garanteaza succesul de maine. E de reflectat aici, caci suntem o tara ce are o nevoie acuta, crancena, de succese cel putin, ca sa nu zic de adevarate triumfuri, si asta in toate domeniile. Suntem departe de Europa civilizata si nu cred ca suntem constienti de acest lucru.

„Cultura e buna sa poti naviga in mici adevaruri fundamentale”
Cultura dvs. vasta trebuie sa fi fost si cheia succeselor de dincolo de Ocean…
Cred ca libertatea de gandire, spontaneitatea, o inalta idee despre arta, iubirea implicata in actiune - si eu am fost dintotdeauna un om de actiune, interesul pentru actualitatea valorilor eterne leaga destinele oamenilor de posibile realizari. Eram foarte apropiat de Marshall McLuhan, celebrul autor al Satului planetar si al Galaxiei Guttenberg, care adora sa converseze cu mine. Intr-un rand, ma invita, prin februarie 1978, sa vorbesc la faimosul sau Seminar care avea loc lunea la Universitatea din Toronto. Istovit de drumul de la Paris, prin New York, de cele minus 22 de grade de afara si de caldura infernala din amfiteatru, atipesc pur si simplu in timp ce Marshall ma prezinta ultrasofisticatei asistente. Derrick de Kerckhove, colaboratorul sau, imi da un cot si aud: „Inainte de cuvantarea sa propriu-zisa din aceasta seara, il rog pe prietenul meu Radu Varia sa ne spuna cateva cuvinte despre ce e nou in arta”. Trezit brusc din atipeala, raspund din adancul plamanilor: „Nothing!”. Nimic. Tot seminarul, uitand de subiectul initial, am disertat apoi pe tema aceasta, spre fericirea lui McLuhan.

Ce e nou in arta? La aceasta intrebare, Sacha Guitry raspundea: Moliere. La aceeasi intrebare, raspunsul lui Dali era: Velasquez. Vedeti, la asta e buna cultura, sa poti naviga in mici adevaruri fundamentale, ca acestea.
N-as vrea sa par un conservator. Sunt, dimpotriva, un adevarat campion al modernitatii si nu al modernismului, pe care-l privesc ca pe o suita de mode efemere. Asa se explica interesul meu pentru unii artisti tineri din Romania in a doua jumatate a anilor ’60. Asa am inteles sa actionez, in anii  ’70, ca presedinte ales al Bienalei de la Paris, cu participarea a 53 de tari, si tot asa ca director al Bienalei de la Sao Paulo. Si, mai ales, asa se explica bataliile pe care le-am dus pentru impunerea pe meridianele lumii a celuilalt mare artist roman, in afara de Brancusi, Horia Damian si expozitiile pe care i le-am organizat timp de mai multe decenii in cele mai prestigioase muzee din Europa si America.

Volumul Brancusi e consacrat de decenii drept lucrarea fundamentala dedicata marelui sculptor…
Cartea aceasta nu intamplator a atins cota inimaginabila de 5.500 de dolari exemplarul. Este, intr-adevar, din 1986 incoace, cu diferitele editii americane (Rizzoli), franceza (Gallimard) si japoneza (New Art Seibu), opera de referinta despre Brancusi. Ea a schimbat in mod ireversibil ideea generala despre marele artist care a revolutionat sculptura, abandonand conceptia “greaca”, dupa care omul este masura tuturor lucrurilor, si reinventand limbajul artei si arhitecturii vechilor egipteni, pentru care totul e masura totului, adica Dumnezeu. Asta inseamna abandonarea reprezentarii, in favoarea unei arte fondate pe simplitate, pe forme primare si pe simboluri de inalta elevatie spirituala intelese de toti.

Zilele trecute ati primit la Edinburgh Diploma de Membru de Onoare al prestigioasei Academii Regale a Scotiei, fondata in 1826, si din care au facut parte Degas, Braque, Chagall, Rodin, Henry Moore sau marii istorici de arta britanici Sir David Talbot-Rice si Lord Kenneth Clarck. Academia e patronata de Majestatea Sa Regina Elisabeta a II-a, care si semneaza acest document extraordinar insotit de Sigiliul Regal…

A fost, intr-adevar, un moment emotionant, petrecut in prezenta lordului Cameron of Lochbroom, consilier al Reginei, a mai multor reprezentanti ai Palatului Buckingham si a vechiului meu prieten Richard Demarco, mare spirit european, azi si el Membru de Onoare al Academiei Regale. Presedintele acesteia, Arthur Watson, a dat citire diplomei semnata de Regina Elisabeta a II-a: „Radu Varia, in Adunarea Generala din ziua a 5-a a anului 2012, a fost ales, asa cum se cuvine, membru de onoare al Academiei Regale a Scotiei, in virtutea eminentelor sale impliniri pe taramul istoriei artelor si al manifestarilor artistice, in speranta ca aceste impliniri sa contribuie la progresul si la demnitatea societatii, la inflorirea artei, si pentru a onora demnitatea celor ce ne indruma pe aceasta cale. Marturie aceasta Diploma pe care o semnez si Sigiliul aferent. Elisabeth R.”.