Eram in New York, urmaream in desfasurare o sesiune speciala la Natiunile Unite. Atunci l-am cautat pe George Emil Palade. Profesorul lucra la Universitatea Yale, dar un drum pana la New Haven nu mi se parea un capat de tara. O cunostinta comuna s-a oferit sa sondeze terenul. Dezamagire: ca in fiecare vara, savantul participa, in Colorado, la o reuniune „de socializare“ a premiantilor Nobel.
Nu dezarmez. Pornesc spre casa, nu inainte de a lasa o lista de intrebari pe care un diplomat roman se angaja sa i le propuna, in numele meu, la revenirea din concediu.
Peste cateva saptamani, sunt cautat, de la Aeroportul Otopeni, acolo unde lucram – Agentia Nationala de Presa. „Aveti un plic de la New York, pe care il gasiti la biroul de informatii”. Celor de la Centrul de presa de la ONU, gandeam, le-a ramas numele meu in Cardex si ma gratuleaza cu ceva texte de interes. Rog pe cineva cu treburi pe la Otopeni sa-mi aduca respectiva corespondenta. Era un plic, deschis, in care salasluia o banda de magnetofon. Vreun discurs al secretarului general, imi spun instantaneu. Cand citesc ce scrie pe pasaportul corespondentei, inghet: „Interviu acordat de George Palade!“. „Curierul“, membru al echipajului TAROM, il adusese cum i se inmanase, expeditorul, ma refer la prietenul meu, diplomatul, negandind ca e cazul sa „securizeze“ vehiculul comunicational, macar solicitand o agrafa sau un ac de siguranta. Nu ma intrebati de cate ori, de atunci, nu m-am intrebat: si daca totusi acea minuscula banda de casetofon s-ar fi prelins prin fereastra lasata deschisa?
Interviul, luat prin corespondenta, a aparut in revista Flacara. Anul urmator, pe Aeroportul Otopeni. Aveam avion si asteptam sa fim invitati in sala de plecare. Intr-un grup de cateva persoane, agitate si preocupate de apropierea cursei cu care plecau, zaresc un chip care ma opreste in loc. Singurul barbat, inconjurat de mai multe doamne. Celei mai aproape de mine ii adresez intrebarea:  - Nu cumva sunteti doamna doctor Palade?
- Sotia domnului Profesor? (La sora Domniei Sale ma refeream). Nu este aici. Dumneai a ramas dincolo de frontiera.
Ma explic.
-Vreti sa vorbiti cu Profesorul? Intelesese bine.
O si aud:
- George! Domnul doreste sa te salute.
Imi lasa timp sa descriu lungul drum al zilei catre interviu. Isi reaminteste, cum am zice noi, datele problemei si le comenteaza cu bunavointa, dar si cu o precizare:
- Dar n-ai fost dumneata la noi acasa!
Asa era si revin cu detaliile necesare.
Cativa ani mai tarziu sunt la Washington. In iunie 1990. Eram la curent cu faptul ca Profesorul se mutase pe Coasta de Vest. Mai exact, la San Diego. Il sun, iar el accepta fara rezerve solicitarea mea de a ne gasi pentru un timp fata in fata. Imi stabileste coordonatele de timp si loc: sambata viitoare, in biroul sau de decan cu chestiuni de cercetare stiintifica din campusul Universitatii Loyolla.
Ajung... greu, dar ajung. Ghereta de la intrarea in campus. Baiat de treaba, paznicul de serviciu ma indeamna sa consult singur cartea de telefoane pentru a putea intra in legatura cu domnul Palade. Stupoare! Nu gasesc numele celui cautat printre cadrele didactice de la Medicina. Ma fulgera un gand: sa telefonez acasa. Raspunde sotia, doamna Marilyn Farquar. Ma lamureste ca Profesorul nu e acasa, intrucat are programata intalnirea cu un domn jurnalist din Bucuresti, al carui nume, se scuza, nu l-a retinut. Primesc numarul de interior din campus. Domnul Emil Palade este  inca acolo si ma piloteaza catre cladirea Medicinei. Ma lamureste si de ce nu l-am gasit in cartea de telefon: s-a mutat de curand aici si responsabilii de resort nu au scos inca editia cea noua a lucrarii in cauza.
Il zaresc de la distanta in balconul cladirii. Cand ne apropiem, striga pentru a fi auzit:
- Domnule Udroiu! Parcati acolo, in spatele masinii mele!
     
George Emil Palade - 1912-2008 - a fost considerat din timpul vietii „cel mai influent specialist in domeniul biologiei celulare“. In 1961 devine membru al Academiei Nationale pentru Stiinta a SUA. Va primi, de asemenea, si Medalia Nationala a Statelor Unite pentru stiinta.