Transparenta lui Iago
    POZA:
     
 

Transparenta lui Iago

Din data: 10 Septembrie 2013 ora : 10:54:51
Nu o data am scris ca piesa Othello de William Shakespeare, dupa care Giuseppe Verdi a facut opera Otello, se putea numi Iago, fiindca Iago e vioara intai, din aceeasi plamada cu Richard al III-lea. Asa cum Ducele de  Gloucester declara la rampa din capul locului: „Mi-am pus in gand sa fiu un ticalos”, dovedindu-ne ca reuseste acest lucru cu prisosinta in toata actiunea piesei, asa si Iago, in monologul sau de inceput, ne ia martori directi, ne dezvaluie ca “am un drac in mine” si ca singura lui ratiune de a fi este sa faca rau. El mai vorbeste despre „gandul veninos ce-mi roade-n maruntaie”, despre felul cum isi joaca rolul ticalos. Si justifica relele de pe pamant prin aceea ca „intre nastere si moarte nu exista decat blestematii”. El crede ca “viata este un lant de blestematii”, careia ii urmeaza moartea, „doar moartea”.

Cu o asemenea filozofie de viata, Iago ne face pe fata o dovada satanica fara cusur, ne ia martori ai inscenarile sale, reusind sa faca dintr-un om integru, un criminal, care isi ucide iubirea. Iago nu se comporta ca un om. Un om are si indoieli, si slabiciuni, dar el nu, fiindca este un monstru. De fapt, el se comporta ca un vampir.

Si in acest fel il joaca si Stefan Ignat in spectacolul de la Opera Nationala ( foto), programat in cadrul Festivalului “George Enescu”. Regizoarea germana de origine bulgara Vera Nemirova il pune pe Iago sa stea mereu cu capul langa urechea lui Othello, turnandu-i venin („Eu torn urechii lui otrava”), asa cum Claudius i-a turnat regelui Hamlet.
Iago e si constient de acest fapt, ne arata pas cu pas cum ii picura boala geloziei lui Othello / Otello, o boala care incepe cu un alt drog, cel al banuielii. Intai il face pe Otello sa fie banuitor, sa banuiasca faptul ca ar fi ceva intre Cassio si Desdemona. Apoi aduce proba zdrobitoare cu batista furata, zic zdrobitoare, fiindca e o batista vrajita, in care Otello crede mai mult decat in orice pe lume. Sa nu uitam ca el e Maur, avea radacini vrajitoresti prin mama sa. Iar metafora batistei devine in final o ploaie de batiste albe.

Spectacolul insa face un rabat fatal, amputeaza aceasta dimensiune, fiindca e primul Otello din lume, cred, care e jucat de un cantaret cu fata alba. Ca si batista. De ce o fi alba? Ca sa reprezinte puritatea, imacularea? In holul Operei exista o expozitie cu istoria spectacolului Otello, in care toti cei ce l-au interpretat pe Maur au fata cafenie, machiata, de la Ludovic Spiess la Cornel Stavru, dar aici minunatul cantaret Marius Vlad Budoiu apare nemachiat. Impactul este imediat diminuat.

Sigur, totul e conventie, putem sa ne imaginam ca Otello e femeie, asa cum l-a imaginat Andrei Serban pe Regele Lear. Si a iesit o Lira, un fel de bancnota ne-muzicala. Nu, ideea lui Serban nu e mai valoroasa decat a lui Shakespeare. Asa cum nici aici personajul Otello nemachiat nu este o conventie superioara. Trebuie sa pui ceva mult superior in loc atunci cand schimbi o conventie clasica, mai ales cand e vorba de Shakespeare. Sau de Sofocle. Asa cum avem exemplul unui alt Oedipe confectionat de Serban, cand a montat tot aici opera lui Enescu.

Piesa Othello este un monument clasic, perfect, pe care Verdi a exploatat-o pe masura. Aceasta piesa e un reper clasic, un model. Ce au facut Nemirova sau Serban cu Oedipe sunt experimente. Interesant de observat este faptul ca Shakespeare asimileaza experimentele in piesele sale, care nu sunt experimentale, sunt clasice, avand o structura riguroasa, o logica profunda. El da improvizatiei locul cuvenit, in zeci de scene unde apare commedia dell’arte, de pilda, dar structura este de alt calibru, este ferma, riguroasa, nesovaielnica. Clasicii includ experimentele in formele create de ei. Dar experimentele moderne, desi necesare, nu duc, deocamdata, nicaieri. Andrei Serban tot experimenteaza, de cand a lucrat la teatrul „La Mama”, dar nici un experiment nu s-a rotunjit intr-un model, sa fie reper si pentru altii, sa nasca un nou teatru.

Asa cum am spune ca Vera Nemirova ar vrea sa nasca o noua opera. E posibil sa fie o explicatie tehnica, fiindca tenorul german anuntat in program nu a mai venit, a fost schimbat peste noapte cu Marius Vlad Budoiu, care n-o fi avut vreme sa se machieze, desi o fi stiut ca joaca de cateva zile. Asa cum o alta cantareata era anuntata si in Desdemona, dar apare Iulia Isaev. Vorba lui Arghezi, una se scrie, alta se fumeaza.

Asa cum face programatic Iago, care, prin arta dedublarii, isi creeaza o multitudine de dedublari in raport cu fiecare personaj in parte. El risca la fiecare minciuna pe care o spune. In fond, Iago se sinucide, fiindca aici duce lantul nebuniei lui, otrava pe care o picura in urechile altora, lucreaza ca un bumerang si asupra sa.

In spectacolul dirijat de canadiana Keri-Lynn Wilson, eleva a lui Claudio Abbado, aceasta amprenta a unui Iago malefic, vampiric, care isi pune pecetea pe toate faptele actiunii, transformand o mare poveste de iubire intr-o tragedie, se vede foarte limpede, ba chiar la modul tezist, prin aceea ca Iago seamana cu un agent KGB, poarta ochelari negri, e imbracat cu o pelerina de plastic, are un comportament securistic. Decorul Vioricai Petrovici, butaforic, cam prafuit, reprezinta o inchisoare, pazita de oameni inarmati. E o atmosfera de lagar. Astfel de idei au devenit deja clisee, mai toate spectacolele cu teme medievale sunt adaptate la ideea de lagar. Mai ales in teatru. Pana si Cantarea cantarilor a fost montata la Cluj intr-un astfel de decor.

Nu e intamplator, cred, ca si in culise se intampla cam acelasi lucru. Langa urechea directorului Operei, Razvan Dinca, de nerecunoscut, supraponderal, se afla mereu un colorat rotofei, intr-o haina de ginerica stramta, de imprumut, sa crape pe el, iar in jurul lor o armata de body-guarzi, fiindca fata Operei e schimbata de cand un regizor promitator a devenit  “om de afaceri”, incepute cu tam-tam la Opereta, pe care a transformat-o, asa cum au spus victimele, in “bordel”. Nu e de mirare sa aflam ca si Opera devine pentru el un bordel mai mare. E o alta forma de a confisca festivalul, cultura, care parcurge un drum evident dinspre oamenii de cultura spre oamenii de afaceri, spre tot felul de colorati si firme dubioase, neprofesioniste, care se ocupa de organizare.

Ceea ce reclamam odinioara si acuzam guvernul si minsterele de lipsa de transparenta, acum e un fapt notoriu. Transparenta se petrece numai la picurat veninul, asa cum face Iago. Iago nu e un personaj chiar inventat, el pare rupt din realitate, iar istoria ne dovedeste ca in fiecare epoca a exista un astfel de Beria, ca sa dau exemplul unui Iago stalinist. “Revolutia” pe care a adus-o Razvan Dinca la Opera Romana a fost sa modifice holul ei, sa-i puna niste garduri de plastic, ca intrarea sa nu se mai faca pe usile principale, ci pe la coloanele din interior. Adica sa-ti dea senzatia ca intrarea este libera. O noua prostie. Cu banii respectivi s-ar fi putut face o instalatie de aer conditionat intr-o sala irespirabila. Schimbam fatadele, dar ce facem cu oamenii, pe ei cine ii schimba?

de Grid Modorcea - 3290 afisari
 
         
 
3.0 - 1 voturi
 

Alte evenimente

Arhiva Ultima Ora