A murit Mircea Crisan! Citesc si nu imi vine sa-mi cred ochilor, poate si pentru ca, in urma cu doi ani, mai umblase vorba-n targ despre asa ceva. De data asta, insa, cernita veste o da, pe pagina sa, Stelian Tanase, un om de recunoscuta seriozitate.

Este, cu siguranta, singura data cand nu pot sa rad de ce a facut Mircea Crisan. El, cel pe care, inca din anii adolescentei, in asemuiam ca insasi ideea de umor „cu adresa”, cu talc ascuns, asa dupa cum era, pe atunci, obiceiul romanului sa faca haz de necaz. Iar Mircea Crisan a stiut, ca nimeni altul pana la el, sa scoata la iveala tainele limbii romane, sa ne redea savoarea cuvintelor din dosul parsiv al cuvintelor.

Deloc intamplator, printre primele poante pe care Mircea Crisan le-a lansat, in vara lui 1967, imediat dupa ce „a ramas afara” (cum se spunea in limbajul “cu apropont” al vremii) a fost aceasta: „Cum trece vremea, cum m-ati uitat… Cine eram eu pana acum cateva luni? Toti, in cor: «Mircea-n sus, Mircea-n jos». Din «nea Mircea» nu ma scoteati. Poza mea peste tot, nici nu ajungeam bine pe scena ca erati in picioare si scandati: «Mircea! Mircea!». Cand vroiati sa fiti destepti, cu asta incepeati: «Dar pe-aia noua, a lui Mircea, o stiti?». Acum, gata! Acum m-ati uitat! Acum e altul la moda, unu*, Nicu. Pe el il aplaudati, pe el il bisati, numai despre el vorbiti. Da* ce, domnule, e chiar asa de mare Nicu Constantin asta?”.

Foarte probabl, mai tinerilor cititori poanta nu le va starni decat un zambet acolo, de complezenta, dar pentru a fi savurata in intelesurile sale iscusite ea trebuie citita si, eventual, re-citita, in raport direct cu imprejurarile timpului in care a fost lansata. Adica in primii ani de dupa venirea lui Nicolae Ceausescu in fruntea Partidului Comunist Roman (PCR) si in conditiile unei relative, dar reale, deschideri politice si culturale, pe cand cu greu se putea banui megalomania ce avea sa il submineze si sa il compromita pe inca tanarul conducator.
Asa incat, multa vreme dupa aceea, rememoram bancul lui Mircea Crisan si ne intrebam daca a fost vorba doar despre o simpla potriveala a lucrurilor sau despre o teribila intuitie politica?!

Poate, o data si o data, cineva se va decide sa reediteze o antologie din cele mai strasnice poante spuse, cu sarmul sau inimitabil, de Mircea Crisan. Ar fi nu doar un gest moral binemeritat, ci pur si simplu un adevarat act de cultura.
Pana atunci, aleg spre incheiere la aceste intristate adnotari doua dintre poantele cu care Mircea Crisan a aureolat, in 1963 - exact acum 50 de ani!, prima editie a Festivalului de muzica usoara de la Mamaia.

Iata:
„La marginea unei ape, Mariuca mulge o vaca,
 In apa se vede… invers”;

Si:
 „Gigel si Mariuca au plecat in padure, ca sa culeaga mure.
 Dar, pentru ca a venit si fratele Mariucai,… au cules mure”.

Odihneste-te in pace, Mircea Crisan! Si iarta-ne daca, de data asta, nu putem si nici nu vrem sa radem de ultima ta isprava…