Nu mi-am imaginat ca voi face vreodata un elogiu spitalului. Pentru mine, dupa experienta din Romania, spitalul mi se parea locul de trecere dintre viata si moarte. Oricum, ceva care mi-a gravat pe ecranul mintii o imagine a dezolarii. Dovada ca multi dintre cei pe care i-am cunoscut, rude si prieteni, inainte de a muri, au trecut printr-un spital. Normal, spitalul e locul unde oamenii intra bolnavi si ies sanatosi. Sau asa ar trebui sa fie. Spitalul, ca loc de vindecare. Ca loc de ameliorare a suferintelor. Numai ca, daca ingrijirea e proasta, multi ies fie pe nasalie, fie mai bolnavi decat au intrat. Am cunoscut tot felul de spitale ale Romaniei si mi-am spus ca la noi viata e buna atata timp cat nu ajungi intr-un spital. Cat timp nu trebuie sa stai cu plicul pregatit pentru medici, portar si tot personalul medical.  

Sigur, am cunoscut si valoarea procreativa a spitalului Elias, unde mi s-au nascut copiii. Insa Elias era considerat un spital elitist sau chiar nomenclaturist, diferit de spitalele normale din Romania. Si cu toate acestea, nici la Elias nu am avut sentimentul pe care l-am trait deunazi la Lenox Hill Hospital, de pe 77 Street, din Manhattan, New York, unde mi-am vizitat un prieten. I se mai spune si Spitalul german, fiindca se afla in zona comunitatii germane a Manhattanului, desi temelia i-a fost pusa in anul 1857, ca dispensar, in Little Germany. Abia in 1905 s-a mutat in Upper East Side, unde se afla acum, fiind afiliat la New York University School of Medicine. Spitalul e fantastic si oricine poate citi pe Wikipedia istoria lui. Dar eu va voi spune ce nu se scrie acolo.

Lenox Hospital e un cosmos, e un sistem multistratificat in care se vede evolutia umana, performantele la care a ajuns omul. Stiinta a facut minuni, cum se poate vedea aici, prin tot complexul de teste pe care medicii le fac pacientului pana a pune un diagnostic si a-i prescrie tratamentul necesar. Am cunoscut un pacient in varsta de 97 de ani! Mi-a spus ca tatal lui s-a nascut in Romania, la Bucuresti. Au fost sase frati, a mai ramas el. E casatorit, are mai multi copii si nepoti, care il vizitau continuu.

Secretul longevitatii, mi-a spus el, este munca. Mereu a muncit. O munca de artist, de pictor si decorator de interioare. Printre celebrele lui tablouri se afla seria dedicata lui Kennedy. E un portretist remarcabil. L-a pictat si pe Obama. Dar mai ales si-a pictat familia. In primul rand pe sotia lui, care are acum 92 de ani. O familie care a trecut de mai multe ori pe la Lenox Hospital, de unde au iesit mereu si mai intariti, si mai optimisti. Asa cum un crestin obosit merge la Athos, spre a-si intari si improspata credinta. Batranul a venit fara vlaga si medicii de aici l-au repus pe picioare. L-au ingrijit cu o atentie speciala. Zeci de medici si studenti de-ai lor au venit sa-l vada, sa-i dea speranta.

Ce mai conteaza, ar spune un maidanez de-al nostru, si-a trait traiul, nu vedeti, nici nu mai manaca, doar bea, bea numai lichide, gata, e pe duca! Dar il contrazice o nepoata de-a lui, care i-a adus prajituri de casa, facute cu mana ei, pe care batranul le manaca cu pofta. A mancat de toate la viata lui, spune una dintre fete, cu o placere nebuna. Sigur, a renuntat demult complet la alcool, la fumat, dar mancarea a fost pe prim plan. Si la varsta asta e optimist, spera sa mai revina la Lenox, sa le mai dea medicilor sansa sa-l mai revada.

Spui ca exista doua lumi, lumea din afara spitalului si lumea spitalului, a lui Lenox, care este nu un spital de elita, pentru cei cu bani multi, cum are Beyonce, care a ales sa nasca aici, la Lenox, dupa ce a inchiriat tot etajul 6 al spitalului. Dupa ce ea a nascut, a fost o invazie de mame care au ales sa nasca la Lenox. Dar acest caz e o exceptie, de regula aici se poate interna oricine, inclusiv seniorii, adica pensionarii, care au Medicare card, adica sunt membri ai HealthPlus Amerigroup, fiind tratati gratuit, prin ajutor de la guvern. Ei au acelasi suport de ingrijire ca orice milionar.

Mi-am dat seama ca secretul unui spital nu sta in performantele tehnice, in fantasticile aparate inventate de om ca sa-i micsoreze sau creasca tensiunea, sa-i analizeze bataile inimii, sa-i verifice functionarea creierului, sa-i studieze miscarea sangelui, sa vada daca picioarele nu au coagulari din cauza sedentarismului si alte rafinate controale, pana la cele mai tainice parti ale corpului. Esti pe rol de cobai, dar nici o clipa nu te simti victima. De ce? Secretul consta in calitatea oamenilor. Valoarea spitalului e data de acest florilegiu al calitatilor umane. Aici oamenii sunt fantastici! Sigur, au fost alesi, sunt unul si unul, selectati de pe toata planeta. Astfel, pacientul, aflat singur intr-un salon sau cel mult cu un alt pacinet, este ingrijit de un medic personal, care e algerian, o asistenta sefa, care e din Polonia, ajutoarele ei, care sunt din Congo si Trinidad, un ospatar, care e din Africa de Sud, un ingrijitor, care e nascut in America, din parinti brazilieni, plus zeci de asistente care vin si-i iau pulsul, ii fac injectii, ii dau mediamente la orele prescrise, ii urmaresc starea la aparatul la care e conectat, ii intocmesc tot felul de fise, astfel pacientul devine centrul unui intreg laborator.

El se simte deodata important, pretuit, valoros ca om, posesor al unui mister inca nelamurit de savanti: viata. Acest lucru profund il au, de fapt, medicii si intreg personalul, respectul pentru viata. Ce pretioasa e viata! Si ceea ce-i uneste pe toti acesti profesionisti este celebrul Smile. Toti sunt extraordinari de amabili, de atenti, de iubitori. Nu trebuie sa-i dai doctorului Michael nici un plic ca sa fie amabil, ca sa-si faca treaba cu cel mai inalt profesionalism. Nici lui Mariola, Karen sau Koumba. Si Pauline si Jackie sunt ingerii tai pazitori, parca trimisi de Dumnezeu. Toti laolalta ii dau oricarui pacient sentimentul ca ei sunt familia sa. Si oriunde ajunge, la orice alt test, cand este plimbat cu magicul pat de la un etaj la altul, transportat mereu de alti oameni, ajungand in toate locurile speciale unde au loc testele si unde intalneste, ca intr-un traveling planetar, toate natiile, italieni, indieni, greci, francezi sau chiar romani, care deodata ii soptesc „stiu oleaca moldoveneste, fiindca tata s-a nascut la Iasi”, toti il iau in primire cu acelasi zambet si iubire. Toti sunt uniti prin interesul de a-i face bine pacientului, de a-l vindeca si de a-l face sa iasa pe usa spitalului optimist, de a-l face sa creada ca spitalul nu e locul de trecere dintre viata si moarte, ci dintre viata si o noua viata, o viata mai buna, mai puternica, mai increzatoare.

In zilele urmatoare externarii, il cauta, il intreaba cum se mai simte, ii fixeaza noi intalniri, pentru a fi iar consultat, pentru a preveni orice reactie surpriza la tratament. Cum trece o luna, revine la medici, pentru innoirea retetelor sau e anuntat sa mearga direct la cea mai apropiata farmacie sa-si ridice medicamentele. Mai mult, este intrebat in legatura cu fiecare dintre cei cu care a intrat in contact, de la medic la ultimul ingrijitor, cum s-au comportat, este chestionat in legatura cu moralitatea si profesionalismul lor. Intr-un fel, pacientul este solicitat sa le dea o nota, un verdict. Ori acest lucru, ei, angajatii spitalului, il stiu, de aceea se autoeduca sa fie la inaltime cu fiecare nou pacient. Iar cand nu se mai asteapta, primeste si scrisori acasa, cu rezultatele finale, cu multumiri ca a ales acest spital sa fie ingrijit. Iata o lectie perfecta si pentru spitalele din Romania, sa invete aceasta lectie profesionista si morala.

In acest fel, omul, pacientul, simte ca nu e singur, ca nu e abandonat, ca spitalul nu e doar o targa, o punte spre nefiinta, ci un brat de sprijin, asa cum asistentele il duc oriunde are nevoie. Dar nu are nevoie de nimic, fiindca salonul unde se afla are de toate. Iar patul in care sta e un adevarat laborator, o casuta transportabila, dotata cu tot ce inseamna high tech. Baza e o saltea pneumatica, in permanenta miscare, dupa unduirile corpului. E invatat cum sa umble la toate butoanele, sa apeleze la surorile medicale, sa nu aiba nici o lipsa. Si mereu apar frumoasele ingrijitoare, tinere, cu zambetul lor cuceritor. Intr-adevar, asa cum zicea batranul decorator, daca maine reapare fata aceea frumoasa de ieri, congoleza, ma vindec sa-i ies in intampinare.

N-ar mai pleca de aici. Parca ar fi in vacanta, la un hotel de lux. Are televizor, poate cauta ce pofteste la 95 de canale. Are ziare, zilnic, la prima ora, are mancare si bauturi la discretie si mai ales e inconjurat de oameni amabili care ii implinesc orice dorinta posibila. Spitalul Lenox e un fel de oaza, slujit de o armata de oameni foarte disciplinata, superprofesionista, mult mai adevarata si umana decat ceea ce vedem in filme, in serialul „Spitalul de urgenta”, de pilda, care a fost in mare parte filmat aici, la Lenox Hospital. Iata de ce pacientul n-ar mai vrea sa se termine vacanta. Batranul e ca Misha, mascota Olimpiadei de la Soci, caruia, la sfarsit, i s-a prelins pe chip o lacrima.

In final, am sa va spun ce alte celebritati au trecut pe aici. Si am sa incep cu Lady Gaga, care s-a nascut in acest spital in anul 1986. Apoi simpatica actrita Sarah Jessica Parker l-a nascut aici, in 2002, pe James, fiul ei. La fel, tot aici s-a nascut Blue Ivy, fiica lui Beyonce. Au fost tratate in acest spital celebritati ca Elizabeth Taylor, Paggy Cass sau James Cagney, sportivi ca Rocky Graziano, faimoasul general Douglas MacArthur, prima doamna Pat Nixon sau John F. Kennedy Jr.
Sigur, spitalul inseamna si moarte. Dar o moarte frumoasa, uneori eroica, de aceea Lenox se mandreste ca a vegheat ultimele clipe de viata ale unor notabilitati americane, precum Samuel Rosenman, purtatorul de cuvant al presedintelui Roosevelt, scriitorii Malachi Martin, Olivia Goldsmith, William H. Whyte, starul bancherilor de pe Wall Street, Jeffrey Beck, celebrul dansator Alvin Ailey, multi actori, artisti plastici, oameni de televiziune, compozitori, ziaristi, cantareti, politicieni sau sportivi. Se creeaza astfel o fantastica imagine a spitalului ca un simbol al legaturii vietii trecatoare cu nemurirea.

Nu pot incheia insa acest reportaj fara a nu semnala un paradox. Medicii, de mii de ani, studiaza omul si descopera cai de a-l vindeca, de a-l face sa traiasca mai mult, tot mai mult. Dar unii savanti americani spun ca acest lucru nu este pozitiv, fiindca duce la anularea selectiei naturale. Ceea ce inseamna ca omul nu mai poate evolua. Altfel spus, odata cu garantarea unei vieti lungi, dar artificiale, evolutia umana inceteaza. Am intalnit chiar un savant, Stuart Pivar, care considera ca omul e perfect, ca a atins maximul de perfectiune. Iar biserica sustine in continuare ca omul este perfectibil. Sa oprim oare metodele tot mai savante de a-l tine pe om in viata?! Si oare cel mai mare pericol pentru omenire nu va fi atunci cand nimeni nu va mai muri? Dar sa lasam asemenea speculatii pentru filmele SF.

Photo Credit: Facebook. Stuart Tippleston/Picture Group