Lectia de invidie a lui Nichita Stanescu
    POZA:
     
 

Lectia de invidie a lui Nichita Stanescu

Din data: 31 Martie 2013 ora : 17:08:35
Cand inimosii mei prieteni de la VIP m-au intrebat pe cine as vedea nimerit sa depene cateva amintiri despre Nichita Stanescu, nici nu banuiam ca voi ajunge asa de repede la vorba lui George Calinescu: ”Se apropie de mine, cei care fug de mine”.
Nu incape indoiala, despre Nichita Stanescu se vor gasi destui insi gata sa scrie despre o escapada bahica petrecuta impreuna cu poetul „Necuvintelor”, dupa cum nu vor lipsi veleitarii care etaleaza peste tot o recomandare scrisa si iscalita (de voie - de nevoie?), de catre insusi  „Ingerul blond” si in care se vorbeste (neaparat) despre vulcanul de lirism ce sta sa erupa.

Intrebarea este: cati mai, astazi, sunt cei care l-au cunoscut cu adevarat pe Nichita Stanescu si ar putea sa scrie despre adevaratul Nichita Stanescu?
Desigur, prima si cea mai necrutatoare triere a facut-o insusi Timpul. Nu mai sunt Fanus Neagu si Mircea Micu, spre a nu pomeni doar doi dintre cei care ar fi putut depune marturie despre Nichita Stanescu. Urmeaza, insa, si alte pricini tinand, nu neaparat!, de sfera Idealului Estetic si Moral al Artei.

Lucrul acesta nu trebuie sa ne mire prea mult, de vreme ce, generos si risipitor, Poetul insusi a cultivat o falanga de companioni de ocazie (na, ca era sa le spun mai direct: de tutari!). I-a aciuiat si i-a tinut pe langa el, i-a lasat sa-i ciuguleasca din palma si de aceea nici nu trebuie sa ne mai miram atunci cand vedem circuland niste basneli cu pretentii de contributii documentare la istoria literaturii romane contemporane.

Pe de alta parte, viata de zi cu zi a omului Nichita Stanescu a fost plina de episoade pitoresti, de picanterii si de ispravi care i-au acreditat legenda unui boem definitiv si irevocabil. Iar de-aici si pana la cliseu de consum pentru putina pricepere a semidoctului de profesie nu a mia fost decat un pas…

Intrebarea este: „ Acesta sa fie, cu adevarat, Nichita Stanescu?” Raspunsul categoric este: „NU!”.
De parca ar fi banuit el insusi incurcatele carari catre mai dreapta intelegere a Omului si  Operei, Nichita Stanescu insusi a gandit si a dus la bun sfarsit, dimpreuna cu mai tanarul confrate, Aurelian Titu Dumitrescu, „Antimetafizica”, carte unica prin tulburatoarea sa lectie.
Si, de parca ar fi banuit ca nu il vom intelege cu o dreapta, meritata masura, Nichita Stanescu insusi ne-a oferit o impresionanta lectie despre ceea ce inseamna raportarea la o personalitate de geniu cu care ai avut sansa astrala de a fi contemporan. Ma refer la felul in care autorul celor „11 elegii” l-a privit pe Nicolae Labis. De obicei, mai toata lumea face trimitere la vorbele lui Nichita: „Nu-l iubeam (pe N. Labis n.n). Eram topit de ura”. Din discretie sau din alte pricini, se omite, insa, propozitia care  urmeaza: „Fusese indragostit de femeia pe care o iubeam”.

Intr-adevar, La „Scoala de literatura”, N. Labis fusese indragostit de poeta Doina Ciurea, iar de pe urma acestei iubiri cu nabadai i se vor trage multe necazuri inclusiv pe linie de organizatie UTM. Dupa ce a fost, pentru o scurta vreme, impreuna cu Labis, la oarece timp dupa moartea acestuia poeta se va casatori cu Nichita Stanescu de care pana la urma se va desparti.

Numai ca, suprinzator, amintita marturisire a lui Nichita Stanescu mai are si adaugirea ca el, Nichita, nu a publicat nimic atata vreme cat a trait N. Labis. Foarte adevarat, Labis moare in noaptea de 21/22 decembrie 1956 iar Nichita Stanescu debuteaza, in primavara lui 1957, cu doua grupaje de poezii, unul in ”Gazeta literara”, altul in revista clujeana „Tribuna”.

Exista, insa, o alta secventa in rememorarile lui Nichita Stanescu din care vom intelege adevaratele ratiuni ale „urii” acestuia fata de Labis. Este vorba despre momentul in care, intr-un amfiteatru al Facultatii de Filologie, Labis a recitat „Moartea caprioarei”: „Am ramas - va povesti Nichita Stanescu - cu gura cascata. Pana atunci credeam ca sunt si eu un poet mare. Ei bine, in momentul cand Labis recita, mi-am dat seama cat de mare poet era el si cat de prost eram eu”.

Morala intamplarii este simpla: in adevarata literatura, in general in arta, omeneasca invidie a unui scriitor sau artist pentru un altul, trebuie sa se converteasca in emulatie, in dorinta de a-l depasi sub zodia creatiei operei durabile. Este, cred, si acesta tot un fel de a ajunge la vorba lui G. Calinescu: ”Se apropie de mine cei care fug de mine”.
                                                                     
Sursa foto: Facebook

de Serban Cionoff - 15006 afisari
 
         
 
4.8 - 14 voturi
 

Alte evenimente

Arhiva Ultima Ora