Sa tot fie treizeci si … mai multi ani de-atunci! La Iasi, in biroul directorului Editura „Junimea”, gazda noastra, Mircea Radu Iacoban, ne prezenta, cu neascunsa bucurie, poetului Horia Zilieru, dramaturgului Stefan Oprea si susbsemnatului, „o carte-eveniment”. Se numea „Steaua de vineri” si era volumul de poezii al lui Grigore Vieru. Adevarata premiera , fiindca, dupa atata amar de ani, o carte a unui autor roman de dincolo de Prut, trecea peste granita silnica impusa noua si facea marturisire despre unitatea noastra in cuget si-n simtiri. Fascinati, murmuram ghiersul neasemuit al rapsodului frate: ”Ala-bala prin aluni/Unde esti, copile luni?/Si tu, copilandre mati,/Cu mari ochii tai mirati?”

Cu cartea asta am venit la Bucuresti si in scurt timp poeziile lui Grigore Vieru erau recitate de colegii mei din redactia „Scanteii tineretului” cu pasiune si cu inversunare, anume,parca, impotriva tacerii oficializate nu doar asupra temei in sine cat mai cu seama a celro care traiau drama sfasierii nedrepte si a incercarii de a ne socoti definitiv separatii unii de altii.

Am povestit aceasta intamplare anume pentru a intari ideea ca unul dintre impatimitii promotori si sustinatori ai ideii nebiruitei noastre unitati cu fratii din Basarabia a fost si,cu siguranta, ramane Mircea Radu Iacoban.

Asa incat nici nu m-a mirat faptul ca, recent si tot la prestigioasa editura”Junimea”, Mircea Radu Iacoban a publicat un masiv volum care poarta titlul  „Zece ani de foc. O cronica a Basarabiei. 1900-2000”. Avem in acest volum de peste  700 de pagini, un adevarat jurnal de front. Frontul unei batali purtate cu armele cuvantului scris si vorbit, dar, mai cu seama, cu o dogoritoare iubire de Tara si de Neam. Lupta pentru idealul sfant al Uinitatii si al Dainuirii nostre.

„Aceasta este o carte scrisa <<din mers>>”- ne previne, din capul locului, autorul. Si se marturiseste, mai departe:„Porneste de la <<Podul de flori>>”  asternut peste Prut, trece <<Podul de sange>. de la Nistru, spre a ajunge la <<Puntea suspinelor>>, arcuita astazi deasupra raului despartitor de frati.”

Intr-adevar, prin natura meseriei sale, gazetarul impatimit care este Mircea Radu Iacoban a batut, la pas, de-a lungul si de-a latul pamantul udat cu larcimi si cu sange al Basarabiei stramosesti. A stat de vorba cu oameni, cu feluriti oameni, de la oameni de stat la oameni de cultura, de la ilustre personalitati la simpli truditori. Le-a ascultat gandurile, le-a inteles marturisirile , asa dupa cum, atunci cand adevarul i-a cerut-o, ba chiar i-a si impus-o!, nu si-a reprimat rezervele sau chiar revolta si dispretul.

Avem, aici, o istorie vie a acestor 10 ani, atat de incarcati de sperante inflacarate dar si de dezamagiri dureroase.”Subtitlul <<Cronica Basarabiei- mai adauga cu deplin temei Mircea Radu Iacoban- nu are intentie metaforica. Cartea se vrea chiar o cronica. Una dintre cele posibile”.

Si, trebuie sa o spunem raspicat: nu doar ca se vrea, dar si ESTE!

Catusi de putin intamplator, primul text fixeaza un reper i irevocabil ncarcat de patosul trairilor la cea mai inalta tensiune ideatica:”Podul de flori” de a carui amintire luminoasa se leaga si primele noi inceputuri de drum din anii *90.

Consemnarea momentului este pur si simplu rascolitoare:„Langa balustrada podului, un basarabean tanar , blond, tine in dreptul inimii o icoana. Ma apropii, nu-i o icoana-este Eminescu. Baiatul tine portretul inramat exact in pozitia in care sunt purtate icoanele la ceas de procesiune. Nu spune nici o vorba, nu saluta pe nimeni, nu zambeste, nu lacrimeaza. Atat: la o margine a podului peste Prut, iiarata Luceafarului  chipurile inundate de bucurie ale urmasilor de Basarbi si de Musatini.”

Intr-o perfecta ordine morala si intr-o deplina consonanta ideatica, se regasesc, in paginile cartii, portrete memorabile ale unor personalitati marcante, cu adevarat purtatoare ale idealurilor unitatii si ale dainuirii noastre dincolo si dincoace de malurile Prutului, asa dupa cum , tot in pagina de carte, vom afla vitriolante portrete in apa tare ale unor vremelnici incalcatori de pravila si de istorie. Toate, deopotriva, reunindu-se intr-o panorama a unui ideal in derulare si aflat intr-o neostenita confruntare cu vicisitudini mai vechi sau mai noi.

Cu greu as putea alege acum o anume piesa spre a–mi sustine spusele, dar, daca ar fi sa aleg ceva anume, atunci as alege, fara sa stau prea mult pe ganduri acest portret al lui Grigore Vieru, scris cu atata lucida admiratie si cu atata cu infiorare a intelegerii tainelor sufletului uie adevarate constiinte- reper:„Nu stiu daca Grigore Vieru a fost(si este, fiindca versurile moarte n-au) un foarte mare poet. Cu certitudine  a fost un bun, cinstit, original si profund poet, un mare suflet  si un formidabil luptator pentru romanitate.(…)Cunoscandu-i opera in amanunt, i-am putut intelege exclamatia:<<Scriu pentru ca vreau sa-l vad pe Dumnezeu de aproape.>>Si, tot el><<Scriu nu pentru ca sunt poet, ci pentru ca am vazut, in copilarie, cum curge Prutul. Cred ca venea, de undeva, din cer.>>”

Sub pecetea acestui admirabil gand de Poet si de Roman, Mircea Radu Iacoban alcatuieste o ampla cronica  de istorie, mareata, dureroasa si , tocmai de aceea,  o Istorie a Noastra, celor uniti mai presus de orice granita. O cronica la care, cu siguranta , tot el trebuie sa mai adauge alte si alte pagini de invatatura.