Despre unire se vorbeste cu insufletire si amaraciune in acelasi timp. E un subiect inepuizabil, o rana deschisa pe care in timp unii incearca sa o trateze, cei mai multi – factorii de decizie, in principal – o ignora cu nonsalanta. Pe ambele maluri ale Prutului, agenda publica este burdusita de scandaluri politice si promisiuni neverosimile. Prea putini politicieni se uita si peste apa curgatoare. Insa, desi traseul european al Republicii Moldova pare sa se fi limpezit, unirea cu Romania ramane in continuare o tema actuala. Scoasa din cand in cand de la naftalina si propusa publicului. Exista insa, in contextul actual, o sansa reala ca ea sa se produca? Ori totul nu se rezuma decat la un discurs plin de patima, menit sa starneasca nostalgii si, daca se poate, voturi?

„Basarabia, pamant romanesc”. Nu-i așa ca va suna cunoscut? E tagul inscris in cele mai bizare locuri ale orașului și ale țarii, iar reacțiile pe care le starnește fluctueaza de la zambete amare pana la iritare sau chicoteli ironice. Și, deși istoria pare sa se fi așezat in urma cu 20 de ani, imaginea asta e recurenta. Seamana cu niște foi smulse dintr-un jurnal care se incapațaneaza sa iasa la vedere prin camera. Autocolante, harți cu Romania reintregita, inscrisuri, demonstrații. Mai nou, peste 100.000 de semnaturi culese prin intermediul uneia dintre cele mai ample campanii – „Aducem Basarabia acasa” - pentru inițierea unui proiect de lege. Legislatia din Romania prevede ca 100.000 de cetateni care provin din cel putin un sfert din judetele tarii si strang minimum 5.000 de semnaturi din fiecare pot initia un proiect legislativ in Parlament.

Reacțiile la aceasta mișcare unionista sintetizeaza oarecum și tipurile de atitudine fața de o eventuala unire. Deși ideea este departe de a deveni realitate, unele accente de nostalgie in randurile elitelor, mai cu seama in partea de nord-est a țarii, nu pot fi ignorate. Pe de alta parte, majoritatea populației este indiferenta. Insa, desi lipsesc atitudinile ostile publice, de tipul „nu va vrem, stați la casele voastre”, la nivel guvernamental s-a facut prea putin. Colaborarea dintre cele doua țari a fost superficiala.

Cu exceptia celor 5.500 de burse acordate anual „romanilor de pretutindeni” si a legii pentru redobandirea cetațeniei romane, niste proiecte mai ample de apropiere a celor doua maluri ale Prutului au lipsit. Despre gazoductul Iasi-Ungheni, de pilda, se vorbeste de cativa ani, insa abia anul in curs, in august, a avut loc ceremonia de inaugurare a lucrarilor.

In Republica Moldova, lucrurile stau putin altfel. E adevarat, mitingul din 3 noiembrie 2013 pentru susținerea aspirațiilor europene ale țarii a scos la iveala un mixt cel puțin interesant de sentimente fața de integrarea in Uniunea Europeana. Scandarile unioniste nu au lipsit, ceea ce denota ca o mica parte din cei 100.000 de participanți – conform organizatorilor – asociaza aderarea și integrarea europeana cu unirea cu Romania. Sau le confunda.

Demonstrația insa a fost un raspuns - foarte bine organizat, de altfel – la protestele organizate de membrii Partidului Comunist din Moldova. Societatea este, chiar și dupa patru ani de la manifestarile anticomuniste de pe 7 aprilie 2009 (celebra „Revoluție Twitter” moldoveneasca), foarte divizata. Conform unui sondaj recent realizat de Asociatia Sociologilor si Demografilor de la Chisinau, doar 42% - mai puțin de jumatate, așadar - din populație e de acord cu aderarea la UE.

Cu toate acestea, la sfarșitul lunii, Republica Moldova urmeaza sa parafeze Acordul de Asociere cu UE la Summitul Parteneriatului Estic de la Vilnius. Poate fi integrarea europeana, in aceste conditii, o forma actuala a unirii?

Istoria, intre unire, „tradare” și lașitate
Relațiile actuale dintre cele doua state sunt consecința fireasca a unei istorii complicate și, așa cum o califica unioniștii entuziaști, nedrepte. Sunt basarabeanca. Știu ce scriu aici. Elevii din școlile de peste Prut știu ca 1812 este anul in care Basarabia, teritoriul voievodatului Moldovei dintre Prut și Nistru, a fost cedata pentru prima data Imperiului Rus, in urma razboiului ruso-turc (1806-1812). Și acolo a ramas, parte a imperiului țarist, timp de mai mult de un secol, pana pe 17 martie 1918.

Un alt eveniment istoric pe care trebuia sa-l putem explica pe nerasuflate a fost semnarea Pactului Ribbentrop- Molotov, pe 23 august 1939. De fapt, a celei mai importante parți a tratatului de neagresiune, anexa secreta prin care Uniunea Sovietica iși exprima clar interesul fața de teritoriul Basarabiei in cazul unor eventuale expansiuni teritoriale. „Daca va trezește cineva din somn la miezul nopții și va intreaba ce conține anexa, sa-i raspundeți pe loc, fara ezitari!”, ne cerea profesoara de istorie din liceu.

De ce? Pentru ca ceea ce s-a intamplat ulterior, pe 28 iunie 1940, atunci cand URSS a transmis Romaniei un ultimatum prin care-i cerea evacuarea, timp de 48 de ore, a Basarabiei și a Bucovinei de Nord, este o consecința fireasca a Pactului. Dupa 40 de ore, trupele sovietice intra pe teritoriile menționate, insa nu se mulțumesc doar cu ele și ajung și in ținutul Herța.

Evenimentul este unul dintre cele mai sensibile și mai controversate din intreaga istorie a relațiilor dintre cele doua state. A fost catalogat, in nenumarate randuri, drept un act de lașitate din partea Romaniei sau o „tradare”.

In presa vremii, a fost acoperit cu intarziere. Ziarul “Universul” a anunțat cedarea teritoriului in mod oficial abia pe 30 iunie, la trei zile dupa declanșarea crizei, iar formularea știrii este ilustrativa in ceea ce privește cenzura la care este supusa publicația: „cel mai grav eveniment de la Unire pana astazi se produce astfel neașteptat de repede in valmașagul prefacerilor istorice ale Europei, punand in cauza unitatea noastra, dreptatea noastra, ordinea noastra naționala”. Abia de la 1 iulie, publicația iși recapata o parte din independența editoriala și dinamism și dedica o serie ampla de materiale situației refugiaților din teritoriile cedate.

Din 1940 pana in anii '90, la declararea independenței, Republica Sovietica Socialista Moldoveneasca a facut parte din fatidicul proiect Uniunea Sovietica. Au fost decenii intregi de foamete, deportari, inchisori politice, rusificare masiva și, ulterior, o viața oarecum organizata, cu joburi prost platite, dar stabile, pe care o parte a populației din Republica Moldova de acum, deloc surprinzator, o regreta.

Podul de flori – șansa pierduta?
Majoritatea celor care se situeaza in grupul scepticilor de azi susține ca exista cel puțin un moment dupa destramarea URSS pe care cele doua țari l-au ratat cu grație: inceputul anilor ’90, atunci cand s-au desfașurat cele doua evenimente carora Thomas Ciulei le-a dedicat filmul de arta „Podul de flori”, si care au intrat ulterior in istorie cu același nume (6 mai 1990 și 16 iunie 1991).

In istoria recenta a Europei, exista si un antecedent invocat adesea de unionistii convinsi. Pe 3 octombrie 1990, dupa cinci decenii de separare, Republica Democrata Germana a aderat la legile si la Constitutia Republicii Federale Germane.

Mihail Vakulovski, scriitor de origina basarabeana, stabilit in Romania, crede ca entuziasmul și romantismul specifice acelor ani au reprezentat oportunitatea pierduta. „Unirea trebuia facuta imediat dupa caderea URSS si a ceausismului, in anii ’90 ai secolului si mileniului trecut, cand basarabenii au facut totul pentru asta, au iesit in strada, au pus serios umarul la caderea URSS, au sustinut revolutia romana la marile lor adunari nationale, si-n Piata Centrala, si pe la Universitate (stiu nu din auzite), au revenit la alfabetul latin (vi se pare ceva de genul SF sa scrii in romana cu litere rusesti, nu? Dar noi asa am scris pana 1990). Iar romanii s-au grabit sa declare Republica Moldova tara independenta si suverana, in loc sa accepte Unirea”.

Ion Iliescu, primul președinte al Romaniei postcomuniste, susține, intr-un miniinterviu acordat VIP, ca, dimpotriva, anii '90 au fost niște ani confuzi, iar un demers de acest tip s-ar fi izbit de o reticenta usor de inteles. Mai mult, „asta nu se face cu voința unei singure persoane, ci depinde de starea de spirit a populației. Presiunea factorului pro-rus era destul de puternica, vezi Transnistria. Nu a fost deloc ușor pentru Republica Moldova sa echilibreze lucrurile. Noi am incurajat dezvoltarea de sine statatoare a țarii vecine”.

Fostul președinte vorbește despre un „context nou”, in care a incurajat in masura posibilitaților statalitatea Republicii Moldova, inca foarte dependenta de piața ruseasca in plan economic. Romania a fost primul stat care a recunoscut independența Moldovei, apoi a creat programul de acordare a burselor despre care un fost secretar de stat in Ministerul Invatamantului din anii '90 spunea ca a fost cea mai „subversiva” idee de apropiere a celor doua maluri. Posibilitatea de a studia in Romania le-a schimbat multora percepția deformata pe care o aveau despre aceasta țara.

Adrian Severin, fost ministru al afacerilor externe și ministru pentru reforma și relațiile cu parlamentul in perioada anilor ’90, explica evoluția evenimentelor de dupa caderea regimurilor comuniste in cele doua țari prin schimbarile care se produsesera in anii de rusificare intensa in Republica Moldova. „Ceea ce nu s-a inteles atunci a fost faptul ca Moldova parcursese o istorie care modificase foarte mult opțiunile, sentimentele și structura sociala și naționala a țarii. S-a acuzat ulterior romanofobia moldava, ceea ce din punctul meu de vedere nu este adevarat. Era vorba despre o respingere a ideii de unificare pentru ca oamenii primisera o anumita educație”, spune actualul membru independent al Parlamentului European.

Mai mult, „populației i se indusese o teorie rusa in legatura cu identitatea etno-culturala diferita a Moldovei și in legatura cu un așa-zis imperialism romanesc. Nu era vorba despre o reacție de respingere fața de romani, ci fața de ideea de reunificare a Moldovei cu Romania”, continua Severin.

Republica Moldova – UE sau Romania mare?
In ceea ce privește caracterul actual al relațiilor dintre cele doua state, ambii politicieni sunt rezervați. Pe de o parte, moldovenii ar trece printr-o acuta criza de identitate – „marea controversa nu este intre identitatea moldoveneasca și cea sovietica, ci intre identitatea moldoveneasca și cea culturala romaneasca”, crede Adrian Severin.

Pe de alta parte, nici Romania nu e pregatita sa faca un demers real și concret in acest sens. „Liderilor politici nu prea le mai arde sa pomeneasca despre unire. Nu are rost sa pedalam pe ceva ce nu are suport. Mult mai important e sa sprijinim eforturile Republicii Moldova de a adera la UE”, susține Ion Iliescu.

Cu toate astea, exista voci, unele destul de puternice, de pe ambele maluri ale Prutului, pentru care Unirea e o chestiune de voința politica, de "cojones"…

Analistul militar Ion Petrescu susține ca „proiectele dezirabile a fi dezvoltate au ramas, de regula, pe hartie, din ratiuni de inconsecventa politica, presiuni constante ale imperialilor rasariteni, dar mai ales ca urmare a unei penurii evidente de barbati de stat, atat la Bucuresti, cat si la Chisinau”.

Argumentele specialistului sunt de natura economica: „Insasi Uniunea Europeana ar avea o alta redistribuire de fonduri si un control marit asupra folosirii lor, in conditiile in care, pana acum, unele sume alocate europenilor dintre Prut si Nistru ajungeau in conturile unor decidenti din fosta republica sovietica, cu o justificare sau alta, deloc ortodoxe.”

In ceea ce privește reacțiile internaționale, Petrescu este mai curand increzator. Comunitatea internaționala, dar mai ales cea europeana, vor fi „ințelegatoare și de sprijin gradual”. Mai ales datorita precedentului creat RDG și RFG mentionat anterior.

Expertul aminteste si declaratia asistentului adjunct al secretarului de stat al Statelor Unite ale Americii, Eric Rubin, in cadrul unei intrevederi cu președintele Republicii Moldova, Nicolae Timofti: „Locul Republicii Moldova este in spatiul european si in cel transatlantic”.

Scepticism scriitoricesc
In mediul artiștilor și al scriitorilor de origine basarabeana, unirea este mai degraba un subiect pe care s-a așezat prea mult praf. Pentru cei care locuiesc in Romania, aceasta nu mai este o prioritate, iar in vocea celor din Chișinau se intrezarește un mix ciudat de ironie și mahnire.

Scriitorul Alexandru Vakulovski s-a intors de cațiva ani - din cauza unei incurcaturi birocratice absurde - in Republica Moldova. Acolo, mișcarea și discursurile unioniste sunt percepute altfel. Din punctul lui de vedere, „unirea deja s-a intamplat. Puteți observa asta din chefurile pe care le trag politicienii, de pe ambele maluri ale Prutului, in cramele imense de la Cricova. Li-e bine. Impart. Dreg. Iși marcheaza teritoriile. Pentru noi insa – nu se va intampla degraba. Nu e posibila. Pentru ca lor nu le convine”.

Diana Iepure, poeta stabilita in București, crede și spera intr-o unire sub umbrela Uniunii Europene, dar e foarte puțin probabil sa se intample daca nu vor exista niște „acțiuni coerente, subtile, bine structurate”.

Scriitorul Vasile Ernu, pe de alta parte, are cea mai mare reținere atunci cand se discuta despre unire. Nu este nici pro, dar nici impotriva, insa a ințeles ca dupa 23 de ani de independența, devine tot mai clara necesitatea Moldovei de a se ancora intr-un proiect suprastatal. „Tara nu se poate dezvolta independent și are nevoie de gasirea unui nou proiect politic indiferent daca el se numește Unirea cu Romania, Integrarea in UE sau colaborarea cu spațiul Euroasiatic. Toate datele ne arata ca atat social, cat și economic, demografic, politic etc. drumul pe care l-am strabatut in perioada postcomunista ne duce intr-o fundatura”.

Totuși, de la Podul de Flori incoace, porțile nu au fost inchise niciodata cu adevarat. Prin deschizatura mica s-au strecurat, de-a lungul anilor, proiecte muzicale de succes. Atat dinspre Chișinau spre București, cat și invers.

Omul de radio și televiziune Andrei Gheorghe a petrecut destul de mult timp, in ultima perioada, in Chișinau, acolo unde a fost implicat in mai multe proiecte media. Mama lui Andrei este rusoaica și poate acesta este motivul pentru care s-a simțit mereu foarte confortabil in Moldova. „Sunt printre puținii romani care pot sa aiba o relație normala și totala cu cei de acolo”. Cunoașterea limbii ruse e un alt mare avantaj. „Moldova e un teritoriu foarte periculos pentru romani, pentru ca ai senzația ca ințelegi tot, și deodata pierzi ceva, și acel ceva pe care l-ai pierdut schimba tot ce a fost anterior. Nu e vorba numai de cuvinte, e vorba de stare”.

Alexandrina Hristov și Radu Sirbu (ex- O-zone) sunt, de pe alta parte, stabiliți in Romania, iar pentru ei, fara indoiala, Basarabia este pamant romanesc. Indragostiți incurabil de peisajele, munții, oamenii și natura acestor locuri, ambii se gandesc la Republica Moldova cu nostalgie. „Am invațat ca suntem același neam, avem aceeași cultura si aceeași istorie”, spune Radu.

„Aducem Basarabia acasa”
Exista insa un fenomen care nu poate fi ignorat. Unionismul și mișcarea unionista au luat - in ciuda unui traseu european al Republicii Moldova asumat public și oficial – o amploare, aparent surprinzatoare, in ultima perioada.

Manifestarile la care tineri, dar nu numai, au marșaluit de zor și au strigat de le-au ieșit plamanii pe afara ca „Basarabia e pamant romanesc” nu au trecut neobservate. Ele au fost organizate de o platforma civica, un soi de consorțiu de organizații și asociații din intreaga țara, numita „Acțiunea 2012”, al carei obiectiv este tocmai unirea celor doua țari de pe malurile Prutului.

„«Actiunea 2012» militeaza pentru realizarea obiectivului generatiilor trecute, prezente si viitoare de regasire a romanilor de pe cele doua maluri ale Prutului in cadrul aceluiasi stat”, ne spun liderii grupului „Acțiunea 2012”. Sunt peste 30 de organizații care au aderat, pe 17 aprilie 2011, la cauza unirii, de la Casa Romanilor din Elveția, pana la Forumul Civic al Romanilor din Covasna, Harghita si Mures, Asociatia Suporterilor Romani sau Romanian Students Association, Carnegie Mellon University – Pittsburgh.

Entuziasmul și perseverența membrilor acestui grup contrabalanseaza intreaga neincredere a politicienilor, artiștilor sau scriitorilor menționați anterior. David C., „funcționar angajat intr-o corporație”, cum se prezinta, este unul dintre autorii inscrisurilor „Basarabia, pamant romanesc” și „Basarabia e Romania” de pe cheiul Damboviței, tunelul de pe Cheile Bicazului, din stațiile RATB, de pe ziduri și pereți, din cele mai neașteptate locuri. Este, de fapt, autorul celor mai multe inscrisuri. In varsta de 32 de ani, Dave, cum ii spun prietenii, spune ca a trecut demult de perioada adolescenței naive și ca acum crede cu tarie in faptul ca daca exista o masa critica de oameni care-și doresc același lucru, atunci mișcarile sociale se vor produce fara indoiala. „In 1987, romanii nici macar nu indrazneau sa viseze la o eventuala prabușire a regimului comunist. Cu toate astea, cu toții știm ce s-a intamplat. Unirea nu e nici pe departe atat de indepartata sau nerealista cum parea atunci caderea regimului comunist”.

In ceea ce privește contextul geopolitic actual, David spune ca istoria n-a fost simpla niciodata. „Mereu au existat mari puteri și alianțe capabile sa produca schimbari fundamentale”.

Tanarul e definiția optimismului și poate, ar afirma unii, a naivitații senine. „Daca iți propui ceva cu adevarat și urmarești cu obstinența, insiști pentru cauza ta, șansele ca istoria sa-ți dea dreptate sunt mult mai mari decat atunci cand pur si simplu stai și aștepți ca lucrurile sa se intample de la sine”.

Primele inscrisuri
In 2007, atunci cand a lansat, impreuna cu un grup de vreo 20 de oameni, campania „Basarabia, pamant romanesc”, imediat dupa evenimentele de la Liceul „Gheorghe Asachi” din Chișinau, unionismul romanesc ajunsese sa fie asociat cu Corneliu Vadim Tudor și partidul Romania Mare. Problematica naționala era un subiect tratat marginal, cu superficialitate. „Unionismul era reprezentat, la acea vreme, de niște idei foarte invechite, prezentate intr-o forma deloc prietenoasa și, in orice caz, afiliata politic. Ne-am pus problema cum putem transforma acea realitate. Atunci am ales un slogan și niște metode de promovare care sa evidențieze faptul ca respectiva campanie nu e una politica, ci una a oamenilor simpli”.

La primele inscrisuri, cele de pe cheiul Damboviței, din Regie pana in Piața Unirii din București, au participat in jur de zece persoane. Folosisera cea mai mare cantitate de vopsea de pana atunci. Despre autocolante, afișe și abțibilduri, Dave spune ca au o vizibilitate redusa și, respectiv, un impact mai mic. „In plus, și costurile sunt mai mari. In primii ani, cand nu stateam foarte bine cu finanțele pentru ca eram toți puști și incercam sa ne descurcam, ne-am concentrat pe chestii cu impact maxim”. Pe masura ce au inceput sa aiba joburi și salarii, „ne-am putut asigura finanțarile din cotizațiile pe care le plateam și am facut zeci de mii de autocolante”.

In prezent, grupul de asociații deruleaza o campanie de colectare de semnaturi pentru apropierea celor doua maluri. Sub genericul “Aducem Basarabia acasa”, voluntarii Platformei din toate judetele Romaniei au colectat 117.481 de semnaturi din toata țara. Acestea vor insoti un pachet legislativ menit sa apropie decisiv cele doua maluri ale Prutului.

Mai mult, la marșul din 20 octombrie 2013 din București, organizatorii susțin ca au participat in jur 10.000 de oameni, care au marșaluit din Piața Victoriei pana in fața Palatului Parlamentului. In presa și pe rețelele de socializare s-au vehiculat alte cifre, mai mici, insa perseverența cu care adepții unirii organizeaza marșuri și demonstrații publice nu trebuie ignorata.

Unirea, mai ales dupa modelul celei din 1918, este un subiect controversat, la limita unei utopii. Chiar daca in mass-media din Romania a inceput sa devina din ce in ce mai prezenta. Mai mult, in vara acestui an, actualul președinte al Romaniei, Traian Basescu, a afirmat, in cadrul unei vizite la Izvoru Muresului, in județul Harghita, ca e suficient ca oamenii din Republica Moldova sa o ceara si unirea se va savarsi.
Insa in Basarabia situatia pare sa fie destul de clara. In timp ce aici se aduna semnaturi și se propun tot felul de solutii de apropiere definitiva, Chișinaul se indreapta cu pași milimetrici, dar relativ stabili, spre UE. Actualul premier moldovean Iurie Leanca a declarat, intr-un interviu pentru ziarul Adevarul Moldova, ca „prin Uniunea Europeana va fi o unire fireasca a Republicii Moldova cu Romania”.

Iata deci lipsa determinarii politice. Fara ea, miscarea unionista are un singur efect: o mobilizare – demna de admirat, de altfel - a unui grup de nostalgici visatori. O mobilizare inutila, asadar. In lipsa unor oameni curajosi, onesti, abili, carora sa le pese cu adevarat de pamantul din care s-au ridicat, rezonanta eforturilor grupului de unionisti este, din pacate, minima. Cu o istorie atat de complicata, viitorul nu poate fi mai simplu. In mod bizar, in acest moment, drumul Moldovei spre Romania pare sa treaca prin – hat! - UE.