„O calatorie de o mie de mile incepe cu un pas”. Pentru a-l face insa, trebuie sa ne acordam ragazul pentru a scotoci introspectiv in noi. De ce pleci? Din varii motive, dorinta de schimbare fiind adesea forta motrica. Chiar si atunci cand „ti-ai facut un rost”? Mai ales atunci.

Viorel Copolovici si Dinu Drog aveau in acceptiunea comuna datele succesului. Primul isi transformase pasiunea in afacere si lucrurile isi urmau fagasul in cel mai bun mod cu putinta. Ce se intampla insa atunci cand intervine nemultumirea? „Nu am plecat, pentru ca nu imi placea ce era in jurul meu; imi placea ce era in mine. Aveam nevoie de un mediu care sa ma ajute sa ma intorc catre mine”. Romania nu era cel mai potrivit pentru lucrul cu el. Nevoile erau mult prea personale si adanci. Din momentul acela, actiunile sale s-au indreptat fulminant spre concretizarea unei decizii. In mai putin de doua luni (sfarsitul lui octombrie, mijlocul lui decembrie) si dupa doua e-mailuri trimise, pasii i s-au indreptat spre Brazilia, deoarece este un loc „mai aproape de Dumnezeu si de natura”. Acolo face tot ce stie el mai bine, sa gateasca, numai ca ritmul este altfel, timpul are „o curgere naturala”, oamenii au o bucurie de a trai molipsitoare, exista respectul reciproc si viata este mai sanatoasa.
Venind din alta cultura, a fost greu sa accepte si sa inteleaga lucruri. Ultima criza nervoasa a avut-o la inceputul anului, din cauza unei tigai prost spalate de unul dintre angajati. Pe parcurs, a invatat sa fie mai relaxat si mai calm si, deschizandu-si inima si mintea, a inteles ca nu suntem superiori unul altuia, ci, din contra, suntem interconectati. De atunci primeste lectii de la oricine; atat de profunda a fost adaptarea la nivel mental si comportamental… Pentru ca, in cele din urma, „trebuie sa te muti din tine, nu din Romania”, nu-i asa?

Si la Dinu motivatiile au fost multiple. Avocat timp de cinci ani, avea impresia ca s-a plafonat, ca nu mai invata suficient si ca bate pasul pe loc. „Nu eram totalmente impacat cu mine”. Pe langa criza de identitate pe care s-a grefat slujba, simtea ca prieteniile pe care le avea nu-i mai aduceau plus-valoare. Experienta sa a fost in parte o fuga de sine ( spre un alt sine, mai autentic), dar si implinirea visului de a calatori pentru mai mult timp, nu doar de „vacanta”. Timp de opt luni si-a planificat aventura de care doar prietenii apropiati stiau, iar cu trei luni inainte si-a luat un bilet one way Bucuresti-Buenos Aires, fara sa stie cat va sta si care ii va fi parcursul. Ajuns la destinatie, indoielile l-au napadit. „In prima luna am tras de mine, eram cam speriat. Plecarea si ruperea brusca de un mediu cunoscut, confortabil, m-au aruncat in necunoscut, m-au facut sa ma repozitionez, iar dupa perioada de soc am inceput sa ma vad mai bine. A fost un proces de deconstructie si constructie, pentru ca m-am vazut, dintr-odata, intr-o pozitie noua, pe care nu o cunosteam si in care am inceput sa ma observ, sa vad cum reactionez”. Treptat, a inceput sa-si gaseasca ancore in el si in exterior. „Incercam sa-mi fac viata cat mai activa, sa ies din postura tipica de calator, care se plimba pe la muzee, si sa ma adaptez obiceiurilor locului”.

Dinu a avut norocul sa intalneasca acolo oameni simpatici, care l-au ajutat. Astfel, a inceput sa experimenteze un nou stil de viata; la niste manastiri Hari Krishna sau prin ferme  a facut diverse munci in schimbul hranei si al cazarii, a plecat in Uruguay cu o trupa de muzicieni argentinieni, a urcat vulcanul Cotopaxi, a organizat seri de film romanesc prin baruri si cafenele, a ajuns chiar sa devina vegetarian… Insa important este faptul ca si-a dat seama de insemnatatea radacinilor, de ceva intim, cu care se identifica, cu toate ca plecase cu gandul ca fara Romania este mai bine. Dupa un an si jumatate de colindat pe continentul latino-american, Venezuela pana in Guatemala si Mexic,  a venit natural timpul de a se reintoarce acasa si de a incepe un nou capitol. M-am saturat, am vazut atatea, este frumos, nu mai am chef”, si-a spus el.

EXPERIENTA THAILANDEZA SI TIMPUL „NATURAL”
Bradut Florescu este si el unul dintre oamenii care stiu ce vor sau macar ce nu vor… Jurnalist, om de comunicare, Florescu a plecat din Romania din convingerea ca nu este nevoie de el aici, in acest moment. Plecarea s-a dovedit a fi o decizie spontana; initial, doar dadea o mana de ajutor cu itinerariul unor prieteni care voiau sa plece in Thailanda, insa a sfarsit prin a li se alatura. „M-am gandit ca o sa stau un an, cand am plecat, si sunt aici de trei ani si jumatate. Eu mai fusesem de doua ori in Thailanda, in vacanta. Starea de calm si de bine s-a transmis fara sa trebuiasca sa o cerebralizez prea mult, si atunci mi-a ramas inima aici si am zis: «Daca o fi sa plec vreodata din tara, sa ma duc in alta parte, am sa merg in Thailanda». Nu trebuie sa planifici atat de mult. Cu cat faci asta, sansele de a fi dezamagit sunt mai mari. Eu am facut doar un shifting, trecand de la meseria pe care o faceam la cea pe care stiam sa o fac”. De muncit munceste mai mult ca inainte, dar dupa un alt ritm, pe care si-l impune singur. Nu mai lucreaza de la 9 la 17, ci de la 21 la 1. „Relatia acestor oameni cu timpul este mult mai sanatoasa, fiindca ei sunt ancorati inca intr-o gandire agrara. Ziua incepe cand rasare soarele si se termina cand apune, deci sunt ancorati intr-un timp natural. Asta, uneori, iti poate scoate peri albi, daca te grabesti undeva sau daca vrei sa faci un lucru intr-un termen stabilit, pentru ca ei nu vor intelege ca iti trebuie lucrul respectiv maine, la ora 11. Acest lucru poate sa insemne oricand, maine sau saptamana asta, nu exista secundar, nici minutar in aceasta zona. Important este sa nu te grabesti niciodata. Din pacate, in societatile occidentale, oamenii nu au timp, pentru ca il vand pentru bani si nu pot face lucruri ample cu timpul care le ramane”.

Ca si Copolovici, Bradut simte ca oamenii respectivi l-au educat si pe el, in sensul ca nu mai este atat de impulsiv si nerabdator cum era inainte… Asta poate si pentru ca nu mai are atatea motive ca inainte…

Insa ce ii face pe oameni, realmente, sa ramana? Bradut este de parere ca acel element „cu lipici” este calitatea vietii: „Am multi prieteni straini (englezi, americani, australieni), foarte bine pregatiti, care ar putea castiga foarte bine oriunde. Totusi, ei lucreaza pe 500-700 de euro aici, cand ar putea face de cinci ori mai mult acolo. De ce nu la Londra, intr-o firma de investitii? Calitatea vietii este cea care ii tine aici. Ea poate fi stabilita dupa foarte multi parametri: oamenii din jurul tau (localnici sau straini) nu se baga in viata ta, nu te judeca, iti zambesc, te considera prieten, te considera un om bun «by default». Sunt foarte amabili si foarte respectuosi. Este si foarte multa rabdare intre oameni, si asta se simte enorm atunci cand vii dintr-o societate asa-zis competitiva, cum este cea vestica. Nimeni nu simte ca ii datorezi ceva, invidia este la un nivel minim, nervozitatea nu se manifesta niciodata, nu exista claxoane, certuri, urlete… nimic. Te simti bine ca om sa fii aici, in tara aceasta, printre oamenii acestia”.

BRAZILIA, TARA CELOR O MIE DE DORINTE IMPLINITE…
Florian traieste in Brazilia, cu sotia si fiul lor, Sasa. „Nu am fugit de Romania. Ea este frumoasa, dar problema suntem noi, oamenii”. Florian a parasit, de fapt, un sistem pe care nu il mai vedea ca functional. „Am fost mereu un razvratit: impotriva familei, a scolii, a muncii. Insa mai bine te folosesti de un sistem decat sa te certi cu el. Nu m-am plans in tara, mie mi-a placut ce am facut (om de comunicare), nu eram nefericit. Am plecat, pentru ca nu mi se mai potriveau unele lucruri, pentru ca sunt un  aventurier… In definitiv, asa am simtit”. Decizia de a pleca a fost una rapida (in octombrie s-au hotarat si in decembrie erau deja acolo): „Ne-am hotarat in trei zile pentru America de Sud, am cautat pe internet si am optat pentru un sat de vacanta din Brazilia”.

Apoi si-a vandut motorul si au pornit la drum cu 3.500 de euro, tot capitalul lor. Stiau ce vor face, unde vor sta, dar ce e in poza, nu e in realitate… Era jumatate din cat de frumos era acolo. Cu toate acestea, nu au avut nicicand nicio indoiala ca alegerea facuta a fost gresita. Iar soarta ii favorizeaza pe cei indrazneti. Impreuna cu Copolovici se ocupa de propriul restaurant, avand doar 10% din banii pe care ii castiga in Romania, dar recunoaste ca nici nu ii trebuie mai mult. Acum munceste dupa un alt ritm. Timpul din prima parte a zilei este personal, cealalta jumatate, profesional.
Florian marturiseste ca stilul acesta de viata ii prieste. „Inainte eram de-a dreptul isteric, de unde mi se trage si numele de «Isterix», dar, cu timpul, mi-am lasat sentimentele sa iasa si ma raportez la fericiri mult mai profunde. Aici oamenii stiu sa traiasca acum, raspandind bucurie (alegria)”.

Asadar, ce au in comun doi oameni de comunicare, un avocat si un bucatar? Calatoria…