„Cand eram copil, cautam in iarba trifoiul cu patru foi. In nisip, scoica, piatra perfect lustruita. In iarba, in nisip. Cu o nesfarsita rabdare. Acum, cu o rabdare disperata, cautam prin iarba mortii si nisipul timpului cuvinte, aliteratii si rime”. (Lena Constante)
                                                      
In primavara lui 1969, am avut ocazia de a o vizita pe Elena Patrascanu- Veakis. Era la numai un an dupa ce fusesera dezvaluite monstruoasele inscenari, politice si judiciare, carora le cazuse victima, sotul ei, liderul politic dar in mod deosebit carturarul Lucretiu Patrascanu. Noi, cei care la acea vreme de-abia trecusem pragul celor 20 de ani ne aflam, brusc, in fata unei tragice revelatii: „istoria glorioasa” a PCR-ului avea, in realitate ascundea, pagini, multe si dureroase, patate de sange nevinovat! Ce-i drept, cate ceva despre crimele stalinismului, se vorbea, pe la colturi, pe soptite, dar, oficial, mai mult decat mentionarea faimosului Raport prezentat de N. S. Hrusciov la Congresul al XX-lea al PCUS nici ca se mai putea…

La Elena Patrascanu, sotia lui Lucretiu Patrascanu (devenita Veakis dupa ce se recasatorise cu omul de teatru Yanis Veakis), am ajuns, prin mijlocirea profesorului Titu Georgescu si dupa indelungi demersuri. Scopul era obtinerea, spre publicare in „Universitas”, revista studentilor din Universitatea Bucuresti, a textului prelegerii rostite, in 1946, la deschiderea anului universitar la facultatea de drept, de catre Lucretiu Patrascanu, pe atunci (inca) ministru al Justitiei. Prelegerea-intitulata, daca nu ma insel, ”A incetat economia politica sa mai fie o stiinta?”- era de o marcata rigoare si de o frazare eleganta, intr-un vadit contrast cu retorica oficiala. Fapt care mi-a deschis un interes aparte pentru Lucretiu Patrascanu, pentru scrierile sale ca si pentru dosarul sau atat de incarcat si de nebulos.

Cu timpul, aveau sa iasa la iveala, in valuri-valuri, cutremuratoare adevaruri din si despre tenebrele acestei monstruoase inscenari, ea insasi o parte doar a acerbei lupte - fratricide! - pentru putere la varfurile „eroicului nostru partid”, culminand cu monografia de exceptie „Lucretiu Patrascanu – moartea unui lider comunist”, scrisa de neobosita Lavinia Betea. Dincolo, daca nu chiar mai presus de dimensiunea politica si juridica a „dosarului procesului Patrascanu”, exista insa o profunda drama umana, asa dupa cum exista multe alte destine umilite, frante si zdrobite, ceea ce face ca adevarata dimensiune a crimei sa fie foarte greu de redus doar la un moment sau altul. Iar Lena Constante, autoarea memorabilei carti, face parte din aceasta drama colectiva denumita cu un termen global si abstract: ”dosarul Lucretiu Patrascanu”.

Dimensiunea umana si, deopotriva, morala este in chip emblematic si memorabil relevata in cartea Lenei Constante, „Evadarea tacuta”, avand subtitlul lapidar si demn: ”300 de zile singura in inchisorile din Romania”.

De fapt, aceasta este versiunea romaneasca pe care autoarea a realizat-o dupa cea in limba franceza publicata, in 1990, la Paris si ea vede acum lumina tiparului sub ingrijirea Ioanei Bot, careia i se datoreaza un substantial studiu introductiv precum si notele editiei aparute, nu de mult, la editura „Humanitas’’’.

Ceea ce impresioneaza in chip deosebit este scriitura acestui jurnal de detentie, maniera profund umana, simpla, emotionanta, directa, in care Lena Constante isi cosemneaza trairile, experienta carcerala si, nu de putin ori, suferintele fizice pe care le indura. Sunt, am putea spune, niste notatii ”cu sufletul la gura”, propozitiile sunt scurte, cuvintele se intretaie unele cu altele, iar autoarea parca nici nu vrea sa le stilizeze, sa le revada, sa le perie.

Putine ar fi, cred, paginile memorialistice in care ritualul criminal al bataii administrate de  catre zbirii „militiei populare” detinutilor politici sa fie redate intr-o asemenea frazare tensionata, in stare sa subjuge sufleteste cititorul: ”Plang. Mai curand de rusine, decat de durere. Pentru mine. Pentru el (pentru anchetator n.n). Pentru noi toti”.

Un memorabil subiect de proza - si insa ce proza?!... - vom gasi in istorisirea despre felul in care un asemenea calau gaseste de cuviinta sa rasplateasca o nevinovata epigrama compusa de detinuta… de drept politic Lena Constante. Culmea, epigrama si desenul care o insotea, fusesera scrise… cu sapun. Era vorba despre patru militieni  care cauta, in inchisoarea de femei, daca nu cumva a intrat un barbat! Mai intai, comandantul se arata amuzat, ba chiar spune: ”Merita o recompensa”. Care „recompensa” nu va intarzia: „Doua zile de carcera”! Lena Constante consemneaza totul cu amara si superioara ironie: ”Facusem o greseala. Uitasem ca umorul este o arma. Cea mai subtila. Deci, intr-o inchisoare, umorul n-are decat un singur loc: carcera”.

Putem cauta, in cartea Lenei Constante alte sute si sute de asemenea relatari, scurte, dar de o admirabila profunzime. Toate scrise cu emotie, as spune cu acea aparte intelepciune, pe care numai un destin asumat curajos si demn ti-o poate conferi. Nimic cautat, nimic exagerat, nimic fortat in notatiile autoarei, totul este notat cu finete, cu migala si cu multa, foarte multa demnitate a conditiei. Nici nu este atunci intamplator daca Lena Constante va gasi sursa, unica sursa de rezistenta, in scris si in desen.

Asa dupa cum nu poate fi intamplator nici faptul ca majoritatea subiectelor sunt luate din lumea copilariei si a basmelor. Astfel, negand mizeria traita prin puritatea senina a imaginarului si, mai ales, artista prin vocatie fiind, Lena Constante si-a luat, prin ”Evadarea tacuta” cea mai teribila revansa fata de netrebnicia unei lumi odioase si perfide in toata alcatuirea sa.

De regula, despre Lena Constante dictionarele consemneaza ca a fost artist plastic si autoare a unor carti pentru copii, adaugand, fireste, si  faptul ca a fost sotia lui Harry Brauner, marele etnomuzicolog, cel care a avut meritul de capatai in a releva geniul Mariei Tanase.

De-acum inainte, cu siguranta, dupa ce va fi terminat de citit „Evadarea tacuta”, dar si inca multa vreme dupa aceea, cititorul va asocia aceste doua identitati - cartea si autoarea ei - sub aceeasi zodie a unui destin nepereche.