Shqiperia, in traducere „Tara Vulturilor”, este denumirea pe care localnicii o dau Albaniei. Locuita din vechime de triburile albane ale ilirilor, conform lui Ptolemeu, va face parte din provinciile romane Macedonia, Dalmatia si Moesia Superior. In Evul Mediu va fi cunoscuta drept Arberia, iar in secolul al XVI-lea va deveni Shqiperia, cu toate ca otomanii, dupa moartea eroului national Skanderbeg si in urma victoriei de la 1478 in asediul Shkoderului, ii vor spune Anavuttuk (iar locuitorii vor fi numiti arnauti) si o vor ingloba in Provincia Rumelia.

Inimosi si cu dorinta de libertate, albanezii, dupa o serie de rascoale intre 1910-1912,reusesc sa-si proclame independenta la 28 noiembrie 1912, la Vlore. Artizanul acesteia este Ismail Kemal Vlore, care inainte de marele eveniment vine la Bucuresti si la Hotelul Continental se intalneste cu diaspora albaneza, punand la cale planul pentru reusita dorintei nationale. Romania va fi primul stat ce va recunoaste oficial, noul stat independent.

Cu amintirea acestor evenimente am facut o deplasare in Albania, la inceputul lunii mai, alaturi de colegi de la revista Romania pitoreasca, televiziunea Travel Mix si Universitatea Constantin Brancusi din Targu Jiu, la invitatia Excelentei Sale, domnul Sami Shiba, ambasadorul Albaniei la Bucuresti.

Cum calatorului ii sade bine cu drumul, am plecat dis de dimineata, pe la ora 4,dupa ce ne-am luat „la revedere” de la domnul ambasador. Si cum titlul cartii mele turistice suna „Farmecul discret al calatoriei”, acest farmec nu a intarziat sa apara. Una dintre cele doua masini cu care trebuia sa ne deplasam are o problema, asa ca o vom inlocui cu o alta, ceva mai sportiva, pe care va trebui sa o si conduc. Prima gura de cafea si… directia Giurgiu! Pe drum este ceata si vizibilitate proasta, dar totul decurge normal. Ajungem in vama, o alta gura de cafea, plinul si asezatul la coada, deoarece fiind 1 Mai era aglomeratie la iesirea din tara. Cu calm dar si cu ceva iritare ,reusim sa ajungem dincolo de Dunare unde incepe cu adevarat drumul. Toate-s bune, pana la intrarea pe autostrada catre Sofia, cand o ploaie torentiala era cat pe aici sa-mi transforme masina in barca. Dar, natura se opreste la timp (oare pentru cat timp?). Mihai Vasile, prietenul de la Romania pitoreasca, conducea prima masina, mentinand un ritm excelent, mai ales ca trebuia sa se fereasca de radare si sa se orienteze dupa indicatoarele care nu erau chiar in regula, din cauza lucrarilor care se executa, parca de o vesnicie, la marginea Sofiei. Avem ceva dificultati cu semnalizarea rutiera si prin Pernik unde nimerim cu masinile prin centrul pietonal, dar ploaia ne rapise martorii la eveniment! „Dregem busuiocul”, adica gasim in sfarsit drumul care ne scoate la granita Bulgariei cu Macedonia, unde totul decurge normal. In continuare, strabatem o zona montana, cu destule serpentine, care ne ofera placerea sofatului. Dar vine iar ploaia si ne mai strica din acest farmec. La iesirea din munte, in loc sa ne bucuram ca ne vom indrepta catre autostrada, incepem sa ne facem griji din cauza ploii cu piatra ce ameninta sa ne faca zob parbrizele. Trecem si de acest episod si zburdam pe autostrada.

La lasarea intunericului ajungem in Albania si, dupa ce parcurgem un frumos defileu, intram pe o portiune de autostrada si printr-un tunel care ne conduce pana in apropiere de Tirana. Dupa 18 ore si jumatate de mers, de acasa, ajungem la Hotelul Mondial (4 stele), prima noasta gazda pe pamant albanez.

Suntem intampinati impecabil, cu o cina de clasa. Un personal foarte amabil, ne descrie fiecare fel de mancare si ne imbie cu vinurile casei, dar si cu berea Korçe si Tirana. Prima este exceptionala! Intra astfel in gratiile tuturor. Ma imprietenesc cu un ospatar pe care-l cheama Blendi si care ma pune la curent cu bucataria albaneza.

Dupa o binemeritata odihna, dimineata, Mihai ne face o surpriza foarte placuta. Ni-l prezinta pe domnul academician Kopi Kycyku, om de aleasa cultura, vorbitor al limbii romane si bine-cunoscut in mediile culturale din Romania. Este o deosebita placere dialogul cu domnia sa, de la care aflam multe dintre legaturile de suflet romano-albaneze. La final, cadem de acord ca putem realiza o serie de proiecte comune, in diferite domenii.

Tot in acea dimineata avem placerea sa o cunoastem si pe Ingrid Palop, de la Departamentul de Marketing al Ministerului Turismului din Albania, care ne va fi gazda pe tot parcursul si durata sederii noastre in Tara Vulturilor.

Primul drum pe care-l facem in acea dimineata este la Berat, Orasul Celor O Mie de Ferestre. Aflat la 130 km sud de Tirana, Beratul este unul dintre cele mai vechi orase ale Albaniei. In antichitate era locuit de tribul ilir al Desaretilor, pentru a fi transformat de romani, in secolul al III-lea, intr-o cetate fortificata numita Antipatrea. In interiorul acestei fortificatii s-a dezvoltat orasul; au aparut biserici cu fresce minunate si o scoala de caligrafie. Mai tarziu, sub ocupatie turceasca, s-au ridicat moschei si s-a reorganizat cetatea.

Ajunsi aici, venind din orasul nou prin cartierul Mangalem, am gasit un extraordinar exemplu de oras romano-bizantin, cu amestec otoman, in care casele si stradutele inguste iti incinta privirea. Densitatea de case cu arhitectura unica, in care predomina ferestrele - ai impresia ca este o mare de ferestre sau o zona cu celule fotovoltaice - i-au dat denumirea de Orasul Celor O Mie de Ferestre oras care, de curand, a fost inclus in patrimonial UNESCO.

Dar, mai este ceva care m-a frapat. In cadrul Fundatiei Amfiteatru, unde imi desfasor activitatea, promovam conceptual de turism responsabil. Ei bine, aici, am vazut un astfel de turism pe stradutele unde locuitorii isi etalau produsele locale, fie dulciuri, gemuri, miere, fie cusaturi sau broderii si tesaturi. Carciumioare cu gust te imbiau la o cafea, apa, vin, bere sau la o gustare, daca nu cumva doreai sa mananci de pranz, si totul intr-o ambianta plina de liniste si farmec. Mergand in continuare cu punerea in evidenta a specificului local au deschis Muzeul Onufri, dedicat pictorului cu acelasi nume si fiului sau Nikolla, ambii facand parte din galeria pictorilor albanezi ai secolului al XVI-lea. O incantare, mai ales icoanele in stil renascentist realizate de Onufri.

Parasim cetatea cu sentimentul ca am descoperit spiritualul localnicilor si stiinta lor de a face turism, de a se prezenta lumii asa cum sunt. Privim de aici, de sus, orasul nou situat la poalele Muntelui Tomori, in care suntem asteptati la pranz de catre domnul Krenar Kalo, directorul Departamentului de Marketing si promovare al Ministerului Turismului.

Intalnire placuta si primele discutii despre turismul albanez. Au dezvoltat foarte mult turismul de litoral, Albania avand deschidere si la Marea Adriatica si la Marea Ionica. Avand plaje intinse (aveam sa ma conving de acest fapt in zilele urmatoare), cu nisip fin; au investit foarte mult in infrastructura hoteliera si in serviciile de cazare si de alimentatie. Nu a fost lasat la o parte nici turismul montan, muntii Albaniei avand inaltimi mai mari decat Carpatii nostri, ducandu-se pana la 2.764 m (Muntele Korab). Si nici agroturismul, unde poti petrece clipe unice in pensiuni cu specific local.

Dupa masa, plecam impreuna la Vlore, pentru a cunoaste zona de coasta si realizarile hoteliere, precum si orasul in care s-a proclamat independenta Albaniei.

Pe inserat, cand soarele se ducea sa-si caute culcusul in mare, am ajuns la Hotelul Regina de 4 stele, aflat pe Golful Vlora, in fata Peninsulei  Karaburun. Camerele sunt largi, cu bai ultramoderne si cu o vedere superba la plaja, mare si tarmurile peninsulei.

Din nou, o masa excelenta, cu un peste de zile mari.
Dimineata plecam la Vlora, anticul Aulona, pe care il pot numi „Orasul Independentei”. In Piata Drapelului se ridica Monumentul Independentei, realizare artistica grandioasa, ce aminteste de cel mai drag moment al istoriei Albaniei: declaratia de independenta de la 28 noiembrie 1912. Nu departe de piata este Muzeul Independentei, situat in cladirea cu doua etaje, unde s-a semnat declaratia si de la balconul careia Ismail Qemali Vlore a fluturat steagul noii natiuni independente, recunoscuta imediat de Romania (am fost prima tara ce am facut acest gest).

In jurul pranzului parasim orasul si ne indreptam catre Riviera albaneza unde se afla cele mai bune plaje ale Albaniei: Dhermiu, Himara, Jali, Borshi, Porto Palermo s.a., dar si spre Parcul National Logara.

Inainte de a intra in zona Pasului Logara, incepe o ploaie deasa, care continua si in zona de urcare. Cu cat inaintam spre varf, ploaia se inteteste. Avem si ceata. Nu mai vad stopurile masinii lui Mihai, care se afla cam la 15-20 m in fata. Panta devine si mai inclinata, iar drumul nu se mai vede nici el. Ingrid, colega albaneza, imi spune ca pe aici, pe undeva, este restaurantul la care avem rezervat pranzul. Nu distingem absolut nimic, nici in partea dreapta, nici in cea stanga.

Continuam drumul si ajungem intr-o zona plata. Nici aici nu se vede nimic. O masina ma depaseste, claxonand puternic. Unde s-o duce asa grabit? O fi de-al locului si cunoaste zona! Renuntam la masa, deoarece este imposibil sa distingi ceva. Incepem sa coboram. De data asta nu mai vad nici botul masinii mele! Numai parbrizul. Cobor panta doar in treapta intaia. Ingrid discuta cu seful restaurantului unde ar fi trebuit sa mancam. Nu putem sa-i spunem omului unde ne aflam, ci doar ca am inceput sa coboram. Ar trebui sa ne intoarcem, dar il anuntam ca o intoarcere este imposibila si ca deja am renuntat la masa de pranz. Dupa convorbire, Ingrid sesizeaza ca nu avem vizibilitate nici in fata, nici pe laterale si ma implora sa opresc, deoarece in dreapta, spre mare, este prapastie. Ii spun ca o eventuala oprire ar fi si mai periculoasa decat o coborare atenta, deoarece ne poate lovi, din spate, o alta masina care ne poate trimite in haul din dreapta, pe care bineinteles ca nu il vad. Nu vad nici macar drumul, daramite lateralele lui! Sunt concentrat. Ceilalti tac si urmaresc atent marginea soselei. Continuam asa circa 30 de minute, pana cand incepe sa apara o raza de lumina si o diminuare a intensitatii ploii. Acum, vedem cu adevarat ce hau era in dreapta noastra, sau macar o parte a lui. In spatele nostru partea mai inalta a acelui loc fantastic este tot sub teroarea ploii, vantului si a cetii groase. In zona in care am ajuns ploaia se opreste si, in sfarsit, ne putem bucura de minunata priveliste. Plajele sunt imense, iar marea are culoarea de un albastru indigo superb. Incerc sa fac motorul sa mai respire putin si il depasesc pe Mihai. Iesim din defileu si la prima parcare ne oprim ca sa putem admira in voie peisajul si sa ne mai dezmortim oleaca.

Dupa o gura de aer proaspat ne suim iar in masini si pornim spre Saranda, cel mai sudic oras al Albaniei, aflat pe coasta Marii Ionice, in fata insulei grecesti Corfu, unde, daca doresti, poti sa ajungi in mai putin de o jumatate de ora, cu un feribot ce costa 17 euro. Ajungem la Briliant, hotelul de 4 stele ce ne-a fost rezervat. El se afla pe o colina si are o vedere splendida asupra portului si a insulei Corfu.

Seara avem o intalnire importanta cu domnul Stefan Çipa, primarul orasului. Suntem primiti cu multa simpatie si, in special, cu multa prietenie. La sfarsitul intalnirii eram ca fratii si nu exagerez deloc atunci cand afirm acest lucru. Am depanat amintiri despre relatiile existente de-a lungul timpului intre popoarele noastre si am marcat punctele care ne-au unit. Dorind o buna continuare, am stabilit posibilitatea unei infratiri in Romania, a Sarandei. Domnul primar, fost ministru de interne, ne-a introdus in atmosfera orasului si a locurilor din imprejurimi.

Astfel, am aflat ca Saranda ocupa astazi un loc important in turismul albanez, in special in cel de litoral. Oficialitatile orasului erau in ajunul deschiderii sezonului si pregateau prima manifestare: „Festivalul Midiilor”. In drumurile noastre aveam sa vedem mai multe puncte de cultura a midiilor. Tot atunci am aflat despre existenta sitului UNESCO de la Butrint, o mandrie a acestor locuri. Seara am fost invitatii primariei la cina, unde amfitrionul nostru, domnul Aristot, seful turismului din Primarie, s-a intrecut pe sine, rasfatandu-ne cu cele mai alese mancaruri si bauturi locale, dar si spunandu-ne foarte multe lucruri interesante despre cultura locului.

A doua zi plecam la Butrint, parc arheologic ce se afla situat la 18 km de Saranda. Butrintul reprezinta intreaga istorie a acestei zone a Mediteranei, cu cresterea si decaderea marilor imperii ce au dominat regiunea. Avem in fata ochilor un amalgam de monumente ce reprezentau mai bine de 2000 de ani de istorie, de la templul helenistic din secolul al IV-lea iHr si pana la sistemul otoman de aparare creat in secolul al XIX-lea.

Legenda spune ca, Helenius, unul dintre fii lui Priam, in drumul de exil al troienilor, dupa caderea Troiei, a sacrificat aici un bou ranit, aflat pe tarm, sacrificiu considerat de bun augur. De aici vine si denumirea de Buthrotum, „boul ranit”. Mai tarziu, Virgiliu avea sa mentioneze in Eneida, popasul aici al lui Eneas in drumul catre Italia.

Marea inflorire o va avea Butrintul in epoca romana cand, atat Iulius Caesar, cat si Augustus vor intemeia aici o colonie romana. In perioada otomana Butrintul va fi sub posesia cunoscutului Ali Pasa, numit si Bonaparte Musulmanul”, care va construi castelul de la gurile raului. Printre invitatii lui se va numara si lordul Byron, marele poet englez.

In 1928, o misiune arheologica italiana condusa de Luigi Maria  Ugolini incepe investigatii arheologice moderne, ce vor dura pana in 1939. Actualmente, Fundatia Butrint se ocupa de cercetarea si conservarea sitului, devenit in 1992, patrimoniu al umanitatii.

Ne intoarcem la Saranda pentru pranz. Mergem pe faleza, catre zona restaurantelor. Pe drum, in zona de promenada, se lucreaza, chiar daca este duminica. „Sarbatoarea Midiilor” se apropie si totul trebuie sa fie gata. Printre lucratori, primarul urmareste stadiul lucrarilor. Nu lasa nimic la voia intamplarii. Ne salutam si stam de vorba despre vizita la Butrint. Dupa masa pornim in directia Gjirokastra, numit si „Orasul de Piatra” sau „Orasul celor o mie de trepte”, datorita caselor din piatra, inghesuite una in cealalta, care iti dau impresia unei fortarete. Si cum orasul se desfasoara pe pantele estice ale muntelui Mali I Gjere, trebuie ca in unele zone sa urci multe trepte pentru a ajunge la destinatie. Prima asezare dateaza din primul secol al erei noastre. Orasul a crescut in timp, odata cu constructia castelului (sec.al IV-lea) si in 1336 va fi mentionat cu numele de Argyrokastra.

Castelul, devenit fortareata, a fost inima orasului si astazi reprezinta cea mai mare constructie de acest gen din Albania. De pe meterezele sale se poate admira un peisaj carstic de exceptie, format de raul Drinos si valea sa, unde se afla zonele turistice Koculla si Viroi. Tot in zona Girokastrei se afla si ruinele vechiului oras Antigona, fondat de legendarul rege Pirus al Epirului, pe care l-a botezat cu numele iubitei sale sotii. In fortareata am mai admirat si exponatele din Muzeul National al Armelor. Colectia este bogata, cuprinzand exponate din neolitic si pana la Cel de al Doilea Razboi Mondial. Seara am petrecut-o la Hotelul Cajupi, aflat la poalele fortaretei, un hotel de 4 stele, cu cele mai imense camere de hotel pe care le-am intalnit, nu numai in Albania, dar si in lume.

Ultimele zile in frumoasa Albanie le-am petrecut pe Riviera Durresului, una dintre cele mai lungi riviere ale Adriaticii, in statiunea Golem. Am fost oaspetii Hotelului AS, de 5 stele, situat chiar pe plaja. Un personal minunat si o bucatarie de exceptie ne-au bucurat ultimele ore petrecute in Albania. Managerul general al hotelului, doamna Enkleona Kondi ne-a fost o gazda adorabila. De fapt, am intalnit in Albania o serie de persoane minunate, de neuitat, de la personalul hotelurilor si reprezentantii Ministerului Turismului, la autoritatile locale, ce au avut grija de buna desfasurare a deplasarii noastre, la multii locuitori ce ne-au primit cu dragoste . Aici, nu poate fi uitat domnul academician  Kopi Kycyuk, dar si personalul de la service-ul auto din orasul Fier, care dupa ce ne-a ajutat cu rezolvarea problemelor auto, ne-a oferit si o sticla de rachiu local, in semn de prietenie, sau pe cei doi politisti de la politia rutiera din zona Fier, Lefter Fejzulla si Perporim Cela, care ne-au dat o mana de ajutor atunci cand am avut nevoie.     Tuturor acestora, in frunte cu domnul ambasador Sami Shiba, le transmitem toate multumirile noastre.