Urmeaza Harvard University. Devine profesor la Dartmouth College. Primeste o recunoastere inalta de la California Institute of the Arts. Are patru copii, toti realizati, intelectuali de marca ai Americii. Este autor a peste 200 de piese simfonice, de toate genurile, piese pentru pian, corale, vocale, pentru orchestra, muzica seriala, muzica de camera, electronica, tot ce inseamna “minimal music” in registrul experimental. El este un compozitor avangardist, deschizator de drumuri, precum John Cage, Yoko Ono sau Steve Reich. Cel mai mult a colaborat cu dansatorul si coregraful Merce Cunningham, realizand numeroase spectacole. Dar si o cu o serie de compozitori cehi, precum Petr Kotik. Oricum, el e foarte popular in Cehia.
Nu intamplator, deci, marele compozitor american a fost sarbatorit de cehi, si au facut-o la cotele cele mai inalte, cum numai aceasta institutie de cultura stie s-o faca. Ea este cel mai activ centru cultural al New York-ului, axat pe evenimente de arta, in special pe muzica. Nu e saptamana sa nu organizeze un eveniment. Asa cum centrul austriac e axat pe film, ca si cel italian sau asiatic, iar cel german, Goethe Institute, pe carte. Remarcabil mi se pare si centrul coreean, exceland in domeniile artei plastice!
Cultura fara propaganda
Iata de ce aici, la cehi, ma duc deseori pentru muzica. Ei au o mare traditie muzicala, iar prin evenimente nationale ca Prague Spring Music sau Ostrava Days si-au facut multi prieteni, asa cum s-a vazut si aici, la Czech Center. Evenimentele culturale nu au nici o nuanta politica. Nici o clipa nu simti ca se face o propaganda Cehiei, nu esti in nici o parte a lumii, esti la New York, toata lumea comunica numai in engleza. Patriotismul se manifesta prin fapte si umanitate. La poarta nu stau politisti ca la noi, ci paznici americani, de culoare, fiindca Centrul e pentru ceilalti, pentru oricine intra pe usa. Tot personalul este extrem de civilizat, pune suflet, ca fiecare eveniment sa fie memorabil.
Si de aceasta data organizatorii s-au intrecut pe sine, au facut un eveniment numit “Christian Wolff – Concert & Party”, o combinatie intre muzica inalta si party. Evenimentul a tinut cinci ore si a fost marcat de mai multe pauze, in care, ori vedeai un film (intr-o sala alaturata se proiecta Loengrin), ori, la o cafea sau un pahar cu bere, spectatorii se intretineau cu vedetele, cu compozitorii si instrumentistii care tocmai au interpretat o lucrare sau alta. Se crea un dialog cu totul special, o intrepatrundere intre oameni si muzica. Disparea complet granita dintre scena si sala, dintre muzicieni si spectatori, fiindca multi spectatori, din cei care stateau langa tine, ajungeau pe scena, deveneau ca prin miracol instrumentisti.
Regretul de a nu fi la Festivalului Enescu
De altfel, am si discutat cu Christian Wolff despre festivalul nostru si lui ii parea rau ca muzica sa nu e cunoscuta la Bucuresti. ICR New York nu are o sala de concerte, asa cum fantasticul palat unde se afla Czech Center are numeroase sali de manifestare a culturii, iar sala de la etajul 4 are o acustica mai ceva decat Ateneul Roman, cum imi spunea Christian Wolff.
Pacat ca la Festivalul “Enescu”, melomani romani nu au avut parte de un eveniment precum cel despre care va scriu. E vorba de ceea ce americanii numesc “New Music”, iar cehii chiar au o asemenea preocupare, dovada ca evenimentul a avut loc cu participarea orchestrei din Ostrava, unde fiinteaza Ostrava Center for New Music. Am avut sansa sa-l cunosc si pe dirijorul acestei orchestre internationale, Petr Kotik, el insusi compozitor si formator de ansamblu, numit S.E.M. Ensemble, cu care a cantat cateva piese, trecand de la pupitru in postura de instrumentist, de prim-flautist! Un muzician complet, desavarsit, model pentru ceea ce inseamna punte intre America si Cehia, New York si Ostrava, unde a creat New Opera. E foarte popular si un remarcabil om, plin de spirit si umor. De fapt, toti invitatii erau astfel, fiindca pe maritele spirite le unesc intotdeauna muzica si umorul.
Talente „scapate printre degete” de organizatorii marilor festivaluri
Cheia evenimentului a fost simpla: un sarbatorit si invitatii sai. Christian Wolff, sarbatoritul, si alti mari compozitori si instrumentisti, invitatii sai. Fiecare si-a adus prinosul sau de recunostinta. La noi, astfel de evenimente le crea un Johnny Raducanu, evident, faptele petrecandu-se curent in lumea muzicii de jazz. Mai procedeaza asa si Florin Piersic. Dar aici nu era divertisment sau era divertisment fara discursuri, fara anecdote, doar cu Muzica Noua. O muzica atonala, care creeaza o noua tonalitate. Se creeaza armonii din dizarmonii. Model este lucrarea pentru pian Small Preludes de Christian Wolff, cantata de belgianul Daan Wandewalle, o somitate a muzicii noi, avand in repertoriu piese moderne, de la Charles Ives la Aliv Curran sau Frederic Rzewski, un compozitor cantat si aici, la evenimentul Christian Wolff.
Aceasta lucrare a lui Wolff consta in constructia migaloasa a unei atmosfere spirituale, prin spargerea oricarei tonalitati. Se pleaca de la cateva acorduri melodice, care sunt imediat sparte si se trece la alt registru tonal, totul devenind ca o enorma plasa sonora, o ambianta de inalta traire intelectuala. De altfel, muzica lui Christian Wolff este o formidabila regandire a muzicii tribale. Si model este ceea ce ne-a cantat chiar el, piesa Piano Miscellany, un dialog intre pian si un instrument de percutie. Un instrumentist canta la tobe, iar Christian Wolff, la pian, prelucra sunetele tobelor sau le dadea o alta functie, stilizata.
Un alt model ne-a oferit Wolff in piesa Trio VI, in care am ascultat o simfonie de percutie cu flaut. Am mai putea-o numi Concert pentru flaut si percutie. In fond, este o muzica pentru initiati, creatoare de ambiante savante. Desi, pentru cei care au fost la Muntele Athos si au ascultat ce canta calugarii de la Vatopediu, Muzica Noua are tangente cu muzica arhaica, cu monodia bizantina, cum sunau unele piese, bazate pe interpretari vocale, precum piesele lui Kotik sau Rzewski.
Asemenea idei se dezbateau la inceputul secolului al XX-lea in celebrul salon “Romany Marie”, din Greenwich Village, un local al unei romance din Moldova, care a marcat arta secolului XX. Aici se vorbea de muzica experimentala a viitorului. Acest local a fost frecventat si de Brancusi, ori de cate ori venea la New York. El l-a dus la Marie si pe Henri Matisse, caruia i-a vorbit pentru prima oara de ia romaneasca, din care Matisse a facut apogeul creatiei sale. La fel si Wolff, si ceilalti compozitori prezenti in concert, au creat din “ia” muzicii tribale sau arhaice, noi sonoritati.
Au participat sa sustina ambianta sarbatorii multi compozitori si interpreti, ca saxofonistul Alex Mincek, flautista Malgorzata Hlawsa, percutionistii Chris Nappi si Tamas Schlanger, specialistul in tobe Ian Antonio, pianistul Joseph Kubera sau saxofonistul Jon Gibson, multi-instrumentist si compozitor, prezent cu o lucrare fantastica, numita Down the Road, in care a inventat numarul aleatoriu, din care rezulta noi armonii. E si acesta lucrare un model experimental. Nu pot sa nu-l amintesc si pe baritonul Thomas Buckner, un producator de muzica noua, experimentala, care a interpretat piesa 37 Haiku a lui Christian Wolff, inspirata de versurile lui John Ashbery. Sigur, au fost si piese in prima auditie, precum Trust a lui Wolff sau Nine + 1 de Kotik.
Dar cine m-a uimit cu totul a fost Philip Glass, o alta somitate a muzicii americane, cunoscut prin opera bazata pe romanul lui Kafka, „Procesul”. Ca si prin alta opera celebra, cantata curent la Metropolitan, Satyagraha, inspirata din viata lui Gandhi.
Momentul a fost asteptat cu mare emotie, mai ales de organizatori, fiindca evenimentul se derula de circa doua ore si Philip Glass inca nu sosise. Si cand Petr Kotik voia sa-l anunte si il cauta prin sala sau pe hol, Philip Glass se afla deja pe scena, ca un spiridus iesit din pamant. S-a asezat la pian si a inceput sa cante piesa Etudes for Piano. El, elevul Nadiei Boulanger, a dat o lectie desavarsita, cum nici pe Murray Perahia nu l-am auzit, fiindca Perahia, Lupu si alti mari solisti care vin la Bucuresti canta muzica populista, consacrata. Nu mai ies din Schubert si Beethoven. N-au cantat in viata lor o piesa de George Enescu, un adevarat pionier al Muzicii Noi. Iar Glass il stie bine pe George Enescu si a cantat in spiritul lui Muzica Noua, care nu e chiar noua, careia i se potriveste aforismul lui Brancusi: “Eu, cu Noul meu, vine din ceva ce este foarte vechi”. Philip Glass a creat ceva nou din ceva foarte vechi, dupa tehnica bulgarelului de zapada: a rulat doua armonii timp de 15 minute pe care le-a dus la apogeu, la apocalypsis, spargand acest tavalug din cand in cand cu note discordate, note inalte, ca niste tipete de pasari.
Concertul l-a inclus si pe faimosul John Cage (1912 – 1992), profesorul de compozitie al lui Christian Wolff, cu lucrarea Music of Changes, prin care da o mare importanta linistii, facand-o egala sunetului, asa cum melodia o face egala zgomotului. El a introdus in muzica ceea ce se numeste “stopwatch” (cronometru). Este o interesanta solutie de a masura timpul muzical, durata formei tonale, creand o noua sensibilitate. De la profesorul sau Wolff a invatat lectia linistii, fascinanta melodie a tacerii, intercaland intre note astfel de momente divine, ca un ecou ceresc. Acest gen de muzica necesita o mare disciplina, o mare rigoare tehnica, un proces pe care Cage l-a numit “one does not do what one wants, but nevertheless, anything goes” (nu faci ceea ce vrei, dar, cu toate acestea, merge orice).
La miezul noptii, batranul Christian Wolff si invitatii sai pareau mai tineri si mai dezinvolti decat multi dintre tinerii care au parasit treptat-treptat evenimentul, fiindca muzica noua, paradoxal, este facuta de batrani, de muzicieni ajunsi la suprema libertate a formelor mentale. Sa amintesc numai faimosul The New Juilliard Ensemble, prezentat pe larg cu alt prilej, ansamblu creat si dirijat de Joel Sachs, care a cantat “new music” si la Bucuresti. Aceasta noua muzica este muzica viitorului, o mare cale de a face punti intre culturi, intre oameni.
Sursa foto: http://new-york.czechcentres.cz