Modernitate si mondenitate
    POZA:
 
 

Modernitate si mondenitate

Din data: 26 Februarie 2013 ora : 14:32:53
Marturisindu-i unui amic, om subtire, de lume buna, intentia de a sa scrie cateva randuri despre „Confesiuni fara glorie”, cartea lui Constantin Stan (carte, din nefericire, postuma!), acesta m-a luat din scurt punandu-mi intrebarea de baraj: „nu e cam tarziu pentru o cronica, in 2013, cartea a aparut inca in 2011?”. Ceea ce, mai pe romaneste, s-ar putea traduce: „mai este, subiectul, trendy?”. Si pentru ca nu am avut de lucru, adaugand ca ma gandesc sa trimit spre publicare textul la revista VIP, amicul a luat foc: „Pe ce lume traiesti? Pai tocmai la o revista care e calata pe mondenitati vrei sa publici asa ceva?”.

Geaba am incercat eu sa ii explic cum ca, dimpotriva, „VIP” este o revista care respecta si promoveaza valoarea solida si durabila, mai presus de canoanele succesului comercial, amicul o tinea langa-danga pe a lui: „Daca nu e pe val, degeba vrei sa tragi tu cititorul de maneca, el stie foarte bine ce se cere pe piata”.

Ei bine, tocmai diatriba nimicitoare ale amicului mi-a sporit incapatanarea de a scrie – pentru ”VIP”! - aceasta consemnare la o carte care „nu e in trend”. Doua sunt atuurile mele. Primul: revista „VIP” a demonstrat fara putiinta de tagada ca este o revista care nu face rabat de la criteriile de valoare, inclusiv, sau mai ales, atunci cand scrie despre lumea culturii si a artei. Cel de-al doilea si, poate, cel mai important consta in chiar ideile taioase, in analizele pe cat de severe pe atat de corecte, pe care Constantin Stan le face in ceea ce priveste degringolada din spatiul nostru public si, mai ales, in ceea ce priveste selectia si promovarea valorilor. Degringolada declansata si promovata printr-o grava confuzie intre modernitate si mondenitate.

Bunaoara, scriind despre spectacolul grotesc pe care il ofera (vai, din belsug!) invazia injuriei, a atacului la persoana si a calomniei in spatiul public si, cu precadere despre oplosirea acestora sub pulpana asa-zisei libertati a presei intr-un stat de drept, membru al UE, Constantin Stan este categoric: „Nu exista tara care sa le incurajeze si sa le intretina, as spune cu jubilatie perversa, mai abitir decat in Romania. Relatile umane sunt afectate, pentru ca e numai o aparenta ca acel public este virtual; din pacate, el este omul de langa noi, cunostiintele adesea, elevii si studentii, care altfel se milogesc de o nota profesorului pe care il injuriaza «democratic» pe un forum”.

Consecintele unei asemenea vinovate tolerante nu sunt catusi de putin menajate: ”Incurajam, astfel, lasitatea, fatarnicia (prietenul care te injura intr-un comentariu te asigura de toata compasiunea lui), lipsa de responsabilitate si de barbatie”. De aici, sentinta implacabila: „Construim astfel o lume intreaga cu doua fete, ambele la fel de urate”.

Pe acelasi fir logic, prozatorul ajunge la un alt fenomen pe care nu vad de ce nu l-am inscrie in sfera patologiei sociale: goana dupa anormalitate, ca temei al senzationalismului ieftin, cu un dubios, dar cert, iz comercial: „Nimic nu este mai odios pe lumea asta decat normalitatea, in ochii unora. «Normalitate? Nu, multumim!», inscria cineva pe un blog. Asociata de cele mai multe ori mediocritatii, inteleasa ca opresiune a spiritului liber, atacata ca fiind conformista si retrograda, normalitatea este perceputa si definita de fiecare nu numai altfel, ci si diametral opus”. Fireasca nevoie de echilibru intre antiteze, care caracterizeaza un intelectual, un om de spirit cu adevarat liber si modern, il aduce pe autor la aceasta recunoastere a unui adevar esential: „A accepta ca celalalt este diferit de tine, ca tu esti diferit de ceillalti insemna toleranta. A nu deposeda pe cineva de drepturi pentru ca este altfel decat norma este toleranta. A nu condamna penal pe cineva care este diferit de majoritate este toleranta. Dar a face dintr-un accident-genetic, psihic, socio-cultural - un act de sfidare a celor multi (pentru ca ei sunt stupizii cei multi) este dovada de intoleranta”.

Dupa cum era lesne de banuit, reflectiile lui Costantin Stan ajung si la asa-numita literatura/arta de consum. Dar, mai intai, autorul traseaza cu mana sigura coordonatele starii de fapt: „Vremurile moderne au descoperit ca degeaba produci, degeaba oferi spre vanzare daca nu are cine sa-l cumpere. Asa a inceput dictatura Mariei Sale Cumparatorul”. Fenomen absolut normal pentru o economie moderna, sanatoasa, suprematia pietei a degenerat, insa, intr-o grotesca vanatoare a clientelei. Lucru ce nu putea scapa observatiei lui Constantin Stan. Urmeaza, asadar, o analiza subtila a fenomenului dictaturii pietei, adevarata dictatura a unui anumit model economic si chiar politic,  pervers mascata de asa-zisa (si numai aparenta) dictatura a cumparatorului: „Asta s-ar traduce in felul urmator: daca omul are cinci bani in buzunare trebuie sa ii iei tu pentru ca altfel ii ia altul”.
Revenind la tema propriu zisa, literatura/arta de consum, Constintin Stan este - mai cu seama aici! - foarte decis: „Preponderent, ea produce la fel, aparent are aceleasi proprietati ca si literatura adevarata, dar de consumat nu se consuma in acelasi fel. Se consuma pentru ca e de bon ton, pentru ca e la moda, pentru a face conversatie in lumea mondena, pentru ca toata lumea o consuma”. Ca un posibil etalon al „consumismului”, Constantin Stan alege (si, cu riscul de a-mi pune in cap foarte multa lume, afirm, fara ezitare, ca nu greseste!) produsele lui Paolo Coelho si ale lui Don Brown.

De pilda, despre ultra-adulata si - in proportiide masa - vanduta scriere „Codul lui Da Vinci” judecata este de o precizie impecabila: „Principala sa carenta – dar care probabil constituie si cheia succesului sau de public ca si la Coelho - este banalitatea vanduta pe post de profunzime”. (Pentru a cunoaste, de la sursa, demonstratia lui Constantin Stan, invit cititorul la paginile 59-61 ale volumului).

Reiese, din toate acestea, incheierea ca autorul este un mizantrop, acrit de tot si de toate, un strambator din nas la orice si, mai cu seama, un elitist de duzina care arunca asupra semenilor sai o galeata de anateme otravite si de sentinte definitive? Nici vorba de asa ceva! Dimpotriva, scrisul lui Constantin Stan este o emotionanta si neostenita pledoarie pentru normalitate. Chiar daca, din motive lesne de banuit, scriitorul se exprima recurgand la o formulare (numai aparent) paradoxala, socanta: „Am insa un dram de speranta: dupa cum merge lumea, in curand, normalitatea va fi minoritara. Abia atunci va veni soarele si pe ulita ei. Va fi protejata, cultivata, aparata. Cu totii se vor purta cu ea cu manusi catifelate de teama de a nu fi blamati ca nu stiu sa se poarte cu o minoritate. (…) Un paradis al normalitatii va fi lumea atunci cand ea va fi minoritara”.

Amar paradox, dar, peste toate, un avertisment categoric de care nu cred ca putem face abstractie. Fireste, nu este nici strigat in pustiu si nici un gest izolat. Iar, data fiind imprejurarea ca a vazut lumina zilei dupa ce autorul ei a trecut pragul lumii noastre, „Confesiuni fara glorie” ramane un tulburator testament moral al unui scriitor care marcheaza, cu certitudine, un reper in literatura romaneasca.

Iata de ce am ales sa scriu, cumva contra curentului, despre ea, cu speranta ca, desi, deliberat, Constantin Stan a refuzat gloria efemera a consumismului pseudo literar/artistic, a-i readuce in atentia cititorului ideile si chiar a i le contrazice cu argumente si cu buna credinta, asta ar fi tot un semn ca normalitatea la care a aspirat, cu o atat de sincera devotiune autorul, nu este o cauza iremediabil pierduta…
                                                          
Credit foto: agentiadecarte.ro

de Serban Cionoff - 5033 afisari
 
         
 
4.9 - 23 voturi