Daca P. P. Carp si Maiorescu se declarau in mod public „evreofili“, Eminescu se declara, tot in mod public, adversar al evreilor: „Desi nu suntem deloc amici ai rasei care profeseaza cultul mozaic si nu ni se poate imputa nici un cuvant in favoarea ei ca atare...“, scrie el in „Curierul de Iasi“ in 1876. Numeroasele lui articole pe tema evreiasca, atat din „Curierul de Iasi“ (1876-1877), cat si din „Timpul“ (1877-1879), il arata foarte documentat in aceasta directie; el foloseste, de pilda, statistici si tratate economice, statistici demografice, surse interne si straine (mai cu seama germane). Opiniile lui antisemite sunt insa numai unul dintre varfurile unui aisberg mai mare, si anume unul dintre varfurile conceptiei lui sociopolitice, conceptie dezvoltata in trei faze: faza organicista, faza junimist-antiliberala si anticonstitutionala, si faza conservatoare (in care si-a rotunjit teoria paturii superpuse si a devenit constitutionalist).

Gandirea sociopolitica a lui Eminescu este organicista, influentata de teoria junimista a formelor fara fond, evolutionista si profund reactionara prin felul in care opteaza pentru un regim autoritar. In mod categoric, el apreciaza ca „suveranitatea poporului, libertatea, egalitatea si fraternitatea“, adica principiile lumii liberal-burgheze, „nu se potrivesc“ la noi; sau, si mai categoric, „aceea ce nu voim este sufragiul universal, sunt aspiratiunile republicane, despotismul si opresiunea prin multime, radicalismul si demagogia“.

In schimb, viseaza un viitor, cum bine a observat Cioran in „Schimbarea la fata a Romaniei”, dupa modelul trecutului, avand ca etalon absolutismul monarhic: „Apoi exista autoritate si ascultare. De zicea Voda un cuvant, era bun zis; iar azi...?“.
Si, exasperat de saracia si saracirea clasei de mijloc si a celei taranesti din Romania, fenomene pe care le pune pe seama liberalismului ce „ne-a adus la sapa de lemn“, marele scriitor decide: „Dati-mi statul cel mai absolutist in care oamenii sa fie sanatosi si avuti, il prefer statului celui mai liber in care oamenii vor fi mizeri (= saraci) si bolnavi. (...) Caci omul are atata libertate si egalitate cata avere are“.

Atitudinea sa fata de evreii din Romania se leaga firesc de aceasta conceptie politica, sociala si economica. Eminescu a fost un antisemit motivat economic si national, iar nu religios sau rasial. Observatia este, de altfel, valabila aproape pentru toti antisemitii romani din a doua jumatate a secolului al XIX-lea, exceptia mare fiind Vasile Conta, la care intalnim, cred ca pentru prima oara in cultura romana, un antisemitism rasial si religios, de factura fundamentalista. Aprecierea lui Ibraileanu, ca „acest antisemitism (eminescian) e si civilizat si lipsit de exclusivism“ (G. Ibraileanu), desi suna a contradictie in termeni, este, de fapt, corecta. Discursul lui Eminescu se deruleaza de la argumente la concluzii si, in nici un caz, nu este un delir irational cum va avea ceva mai tarziu A. C. Cuza; atata doar ca discursul eminescian este, ca al celor mai multi intelectuali din epoca, cu exceptia lui Carp si Maiorescu, fundamental gresit. Mai trebuie sa adaug ca antisemitismul eminescian paleste in comparatie cu antiliberalismul si cu antigrecismul sau.

Concret, lui Eminescu nu ii place costumul evreiesc traditional (care nu-i placea, ne amintim, nici lui Barasch), dar ii place ideea ca la Iasi s-a deschis un teatru evreiesc. Considerandu-i pe evrei un „element fara patrie, fara limba, fara nationalitate“, el este initial „contra oricarei concesii juridice sau economice cat de neinsemnate fata de totalitatea evreilor“, dar, in acelasi timp, nu accepta ca romanii sa-i maltrateze. In 1876, afland ca „Alianta universala israelita“ se pregateste sa actioneze pentru emanciparea evreilor din Romania, jurnalistul politic e indignat si trece la insulte: „Cat pentru romani, egala indreptatire a 600.000 de lipitori si precupeti este pentru ei o cestiune de moarte si de viata...“.

Luat in sine, fiecare articol eminescian este coerent si, datorita faptului ca isi argumenteaza teza, pare ca sta in picioare. Puse alaturi, insa, nu putine articole de-ale sale se bat, pur si simplu, cap in cap, tradand fondul pasional subteran din care au iesit. De exemplu, in 9 ianuarie 1877, jurnalistul le reproseaza evreilor ca isi „castiga toate drepturile fara sacrificii si munca“, ei „ocupandu-se pretutindenea numai cu traficarea muncii straine“; dar in 6 iulie 1877, fara sa-si dea seama ca se contrazice, le reproseaza ca au acaparat toate meseriile din Moldova: „Se stie ca meseriile din Moldova au trecut din manile romanilor in ale strainilor“, in special ale evreilor. Sau: in 5 decembrie 1876, vorbeste despre 600.000 de evrei in Romania, iar, la 1 martie 1879, le scade numarul la 550.000.

Acuzatiile lui Eminescu la adresa evreilor sunt urmatoarele: nu au muncit si nu s-au sacrificat pentru statul roman, deci: „Prin ce munca sau sacrificiu si-a castigat dreptul de a aspira la egalitate cu cetatenii statului roman?“
Ei sunt „o vinitura, un nimene“, ei otravesc populatia cu bauturile lor spirtoase; fiind un „pericul social si economic“; apoi, mai grav, „ei nu sunt - si nu pot fi romani“. Prin sistematizarea reprosurilor rezulta, de fapt, doua mari laitmotive ale publicisticii eminesciene antisemite: problema economica si problema alteritatii absolute a evreilor.
Cestiunea izraelita ca cestiune economica. In toamna anului 1878, in urma incheierii Congresului de la Berlin (1 iunie - 1 iulie 1878), a explodat in tara problema articolului 7 din Constitutia de la 1866. Redactor la „Timpul“, Eminescu, probabil in urma unei hotarari a Partidului Conservator, nu comenteaza in nici un fel problema revizuirii. „Timpul“ si Eminescu intra in dezbaterea „cestiunii izraelite“ abia incepand cu 17 februarie 1879. Tonul este precaut, ca in toata presa, de altfel („toate ziarele par a se fi inteles intre ele de a calca ca pe oua, adica de a o trata cu toata raceala posibila“), deoarece miza aflata in joc era recunoasterea independentei Romaniei.

Considerand, pe buna dreptate, ca articolul 44 din Tratatul de la Berlin, in care se conditiona independenta de modificarea articolului 7 din Constitutie, este „un amestec direct in afacerile interioare ale statului nostru, un amestec care pana acum nu si-l permisese nici turcii macar“, Eminescu, bazat pe studii si statistici economice si demografice, ataca problema din directie economica. Reluand mai vechile sale acuze, ca evreii sunt o „armie economica“ care a pus stapanire pe comertul, pe industria, pe capitalul si pe proprietatea funciara oraseneasca din Moldova, jurnalistul constata ca prezenta lor masiva a distrus clasa de mijloc romaneasca si i s‑a substituit. El recunoaste ca evreii sunt meseriasi mai buni si ca se adapteaza mai repede la cerintele pietii decat cei romani, dar dorinta lui este sa‑i protejeze pe acestia din urma.

Exact pe dos de gandirea economica a lui Carp, care acuza lenea romaneasca si elogia harnicia evreiasca, Eminescu acuza inventivitatea israelitilor si scuza inertia romanilor. Tabloul clasei de mijloc romanesti, saracite si eliminate de pe piata din cauza concurentei evreilor, acela al satelor saracite si „otravite“ de alcoolul carciumarilor si hangiilor evrei, ori acela pe care il face intregii situatii sociale in Cestiunea izraelita, este zguduitor. In serialul „Cestiunea izraelita” (24 mai-21 iunie 1879), Eminescu analizeaza mecanismul economic uzurar (al cametei) din Europa si din Romania, prevestind, pe un ton infricosator, viitorul de ruina care ii asteapta pe taranii romani in cazul ca evreii vor primi drepturi civile, deci si pe acela de a avea proprietati rurale. Unele argumente ale lui Eminescu - de pilda, acela ca in Prusia emanciparea evreilor s-a facut gradual, durand din 1812 pana in 1869, deci si la noi ar trebui facuta treptat - suna convingator, adica pragmatic si rational, si asta cu atat mai mult cu cat populatia romaneasca de la sfarsitul secolului al XIX-lea nu era, in nici un caz, pe culmile civilizatiei sufletesti... Punctul de vedere economic se transforma intr-unul national cand ajunge la urmatoarea concluzie: „Daca toti evreii - straini si pamanteni - vor capata deplinatatea drepturilor civile, Moldova nu mai are de trait decat vreo zece ani, tara Romanesca treizeci poate“.

Invectivele lui Eminescu se indreapta insa mai rar impotriva evreilor decat impotriva partidului liberal, a „rosiilor“ care au introdus institutiile liberale in Romania, creand in acest fel conditii pentru intrarea masiva a evreilor galitieni si rusi in tara; pana la urma, Eminescu pune „cestiunea“ israelita in contextul filosofiei formelor fara fond, gasind ca vinovat partidul liberal. Este interesant de semnalat ca P. P. Carp si Maiorescu acuzau si ei partidul liberal, dar nu pentru toleranta fata de evrei, ci pentru masuri antievreiesti si instigare antisemita. In orice caz, dupa parerea lui Eminescu, o „organizare mai conservatoare“ a tarii ar fi facut ca „numarul mare (de evrei) ce a inundat tara“ sa nu se stabilizeze in Romania, ci „sa migreze in alte tari ale Orientului“.

Desi adesea tonul articolelor este, vorba lui, ca si cum ar „calca pe oua“, uneori Eminescu - precum Cioran mai tarziu - devine expresiv-insultator, asa ca evreii devin „elemente economiceste si moraliceste nesanatoase“, „rasa despretuita din adancul inimei de toate popoarele europene“, „hiene ale societatii“ care „se tin ca stoluri de pasari rapitoare pe urma ostirilor beligerante pentru a strange avutii din balti de sange“ etc. La un moment dat, ca nostalgic al regimului absolutist-monarhic si adversar al constitutiei liberale, el regreta ca nu mai avem pedeapsa cu moartea pentru tradarea de tara, fiindca, spune ziaristul, evreii din Romania care s-au adresat Aliantei israelite pentru a mobiliza marile puteri in favoarea lor sunt, de fapt, tradatori de tara si merita „streangul de canepa sau securea calaului“. La un asemenea rationament falacios - in care Eminescu uita ca evreii din Romania nu aveau cetatenie, deci n-aveau tara, dar vrea sa-i pedepseasca drept tradatori de tara... - si sangeros, nu mai e nimic de comentat. Sigur, informatia lui este exacta, evreii pamanteni au sesizat, intr-adevar, in acei ani, pe diferite cai, marile puteri europene, cerand ajutor pentru dobandirea incetatenirii; Memoriile lui Moses Gaster, de pilda, sunt elocvente in acest sens. Starea de razboi dintre romani si evrei a fost, in deceniile de dupa Unire si Independenta, o realitate, pe care nu degeaba o deplangea P. P. Carp, cerand in termeni categorici incetarea ei. Dar ce distanta intre solutia lui Carp, care cere ca romanii sa inceteze acest razboi, si Eminescu, care flutura streangul si securea calaului...

i"Cestiunea izraelitai" ca problema de alteritate
Pe langa motivatia economica, Eminescu mai are un argument forte contra evreilor: faptul ca „ei nu sunt - nu pot fi romani“, cum nu pot fi nici francezi, englezi sau orice altceva, deoarece „simtamantul de rasa e mai puternic in ei decat patriotismul, decat iubirea pentru natia in mijlocul careia traiesc“. Concret, ei sunt atat de straini in Romania, incat nici nu stiu romaneste. Pe deasupra, ei nu se casatoresc cu romani, caci sunt exclusivisti si, stand inchisi in „sentimentul lor propriu ca sunt o rasa straina“, nu au nici cel mai mic interes pentru „viata noastra nationala“, ei dispretuindu-ne, fapt dovedit de „numirile despretuitoare pe care in limbajul lor vulgar le dau crestinilor in genere, romanilor in particular“. Cel mai tare il supara insa ca ei nu cunosc si nu doresc sa cunoasca limba romana. Obiectiile lui Eminescu - foarte exacte, de altfel, si pe care le confirma chiar textele evreilor romani luminati din epoca, asa cum au fost Barasch, Gaster, Dr. Elias Schwarzfeld - sunt ale unui asimilationist. Eminescu gandea in termeni de asimilare inca din 1877, el fiind gata sa le acorde cetatenie daca ei, prin limba si „casatorii interconfesionale cu romanii“, se vor „preface in trup din trupul nostru“.

In 1879, in toiul dezbaterii privind revizuirea articolului 7, repeta acelasi lucru: daca evreii vor deveni romani, vorbind acasa (ceea ce e o pretentie exagerata!) si in public romaneste, ei vor putea fi naturalizati: „Desi limba nu e singurul semn caracteristic al nationalitatii, totusi el e un semn principal. Pe cata vreme nu vor vorbi in familie romaneste, (...) nu vor putea fi considerati ca romani“, scrie jurnalistul politic, la 1 august 1879.

In octombrie 1879, cand in Parlament se prefigura solutia de compromis a revizuirii articolului 7, ziaristul Eminescu scrie in „Timpul“, „fara ura si patima“: „In aceasta ora de apropiere generala, cand Romania da, intr-adevar, din toata inima posibilitatea ca izraelitii sa devina cetateni ai ei, ne simtim datori a vorbi in spiritul pacii si a reaminti ca nu ura contra rasei izraelite, nu patima, nu preventiuni religioase ne-au silit a mentine un atat de strict punct de vedere, ci, mai cu seama, natura ocupatiunilor economice ale evreilor, precum si persistarea lor intre a vorbi in familie si piata un dialect polono-german care-i face neasimilabili cu poporul nostru.

Daca, in locul muncii actuale, care nu consista in mult mai mult decat in precupetirea de munca straina, evreii se vor deda ei insisi cu ocupatiuni productive, daca scoalele noastre, in cari oricand au fost primiti si tratati pe picior de perfecta egalitate cu romanii, vor avea de rezultat a-i face sa vorbeasca si sa scrie romaneste, atunci viitorul art. 7 nu va mai fi o piedica pentru ei, caci nimeni nu va contesta unui roman adevarat, de orice rit ar fi, dreptul de cetatean roman“.
E frumos spus; dar Eminescu se insela, caci atunci cand evreii romani nu numai ca au invatat romaneste, dar au inceput sa devina ziaristi si scriitori romani, s-a gasit, bineinteles, cineva care a vrut sa-i alunge din literatura romana: Octavian Goga, in anii ’20 ai secolului XX.

Tinand cont de tonul lui Eminescu, de natura argumentelor lui (economice si de limba, iar nu de religie si sange/rasa), tinand cont ca ofera o solutie - asimilarea prin limba si stil de viata - si tinand cont de ceea ce a urmat (antisemitismul lui A. C. Cuza, apoi realitatea anilor ’20-’30), antisemitismul lui Eminescu, nascut din panica si din compasiune fata de populatia romaneasca surclasata economic, iar nu din ura, se dovedeste maleabil si, cum scria Ibraileanu, „civilizat“ (adica nu barbar, nu salbatic, nu visceral).
Cei care s-au inspirat din el, insa, legionarii si cuzistii, l-au radicalizat; si, potentati de statura uriasa, de poet national, a lui Eminescu, au folosit antisemitismul lui - care, repet, e unul maleabil - ca ingredient principal intr-o doctrina si o practica a urii si a crimei. Ne referim, evident, la miscarea cuzista si la aceea legionara din perioada interbelica.

Am vazut opiniile si atitudinile a patru junimisti - Carp, Maiorescu, Eminescu, Conta - despre unul si acelasi lucru: evreii si articolul 7. Antisemitul fara speranta este Conta, fata de care Eminescu - cu obiectiile lui economice (facute in numele micilor proprietari si meseriasi) si cu obiectiile lui culturale (sa invete evreii limba romana) - este un moderat maleabil, iar Maiorescu si, mai ales, Carp sunt, intr-adevar, niste europeni. Minunat intre ei a fost - dar asta se vede numai prin compararea discursurilor si textelor celor patru - Carp, care gandeste chestiunea evreiasca in termeni sociali si economici, si care calculeaza beneficiile pe care le-ar obtine Romania prin folosirea capitalului evreiesc „in serviciul tarii“. Carp nu era nici el in favoarea unei incetateniri in masa, ci a uneia treptate, cu o perioada de tranzitie de 10-15 ani. Probabil ca punctul lui de vedere - care nu s-a impus - a fost singurul cu adevarat rezonabil.