Contururile ferme, riguroase, precise se intretaie si se contrazic mereu cu un anume echivoc al formelor. Si totul se petrece intr-o anume ordine (ne)fireasca a lucrurilor.
Spun „(ne) fireasca” intrucat ochiul sufletului, atat de bantuit de fantasmele crizelor din launtrul si din afara fragilelor noastre existente limitate si efemere, tanjeste dupa armonii si dupa echilibru, in vreme ce ochiul mintii si-ar dori sa mearga mai departe de asimetriile ontologicului si ale finitului.
Spun, totusi, „(si) fireasca”, data fiind imprejurarea ca Dinu-Mihai Falcoianu a ales in mod constient, deliberat, sa puna la incercare capacitatea contrariilor de a exista in acelasi spatiu si in acelasi timp. Aproape ca imi vine sa zic vorba aceea despre „unitatea si lupta contrariilor”, dar tare ma tem sa vor sari de trei coti in sus niscai puritani care sa ma acuze ca fac apologia dialecticii marxist-leniniste!...
Aceasta armonie subtila a formei trasate cu mana sigura cu echivocul unor contururi tot mai sterse, mai nesigure si mai datatoare de nelinisti a fost si va ramane, dupa cate mi se pare, vocatia marturisita a pictorului.
„Teoria contrastelor ce se resping si se atrag in acelasi timp neputand exista unele fara altele, este o axioma si nu trebuie demonstrata”- scrie negru pe alb Dinu-Mihai Falcoianu si nu vad cum l-as putea contrazice. Adaugand numaidecat: „Propun insa un dialog intre concret, ca forma perceptibila a realului, cu trimiteri la materie, la substanta, pe de o parte si la abstract ca produs al gandirii, al ratiunii, al cunoasterii, pe de alta parte”.
Nimic nou sub soare! - vor spune firoscosii obisnuiti sa ceara neaparat si de la fiecare creator, in cazul de fata de la fiecare pictor, sa descopere, pe cont propriu, legea gravitatiei sau teoria relativitati...
Numai ca, in cazul plasticii lui Dinu-Mihai Falcoianu, acest joc al luminilor si al umbrelor, intr-un spatiu deschis al tuturor posibilitatilor de constructie a unei armonii intime si de rasturnare, treptata, a echilibrului contrastelor, face insasi substanta ideatica a picturii acestui original artist.
Astfel, in pictura lui Dinu-Mihai Falcoianu avem un exercitiu inedit si convingator, in ordinea abstracta a lucrarilor esentiale ale naturii, al modului in care entitatea concreta se scurge, treptat, se dilueaza si, intr-un anumit final, se aneantizeaza. Poate, spre a se re intrupa, o data, in cercuri, acolade, patrate sau alte forme geometrice, spre a se scufunda, iar si iar, in uitare si in abis.
„Curgerea spre moarte a lucrurilor si a fiintelor insesi” ne apare, in acest chip, ca o reasezare in ordinea naturala a firescului, iar seninatatea cu care tunelul din cateva panze „cu cheie” ale lui Dinu-Mihai Falcoianu primeste si face sa se piarda concretetea existentelor bine delimitate, aduce aminte, tot mai mult de linistea mult visata a Nirvanei.
(*) Dinu-Mihai Falcoianu, „PICTURA”, Galeriile „Orizont”.