„L’amor che move il sole e l’altre stelle” (Dante Alighieri-„Divina Commedia/Paradiso” XXXIII, 145). Pentru ca si-a numit noua expozitie personala „Ars amandi”, multi ar fi tentati sa aseze panzele Andreei Gheorghiu sub semnul lui Ovidiu, cel exilat la Tomis din vointa imparatului Augustus.

In ceea ce o priveste pe Andreea Gheorghiu - pe care un Om si un Artist cu adevarat de exceptie, domnul Mircea Albulescu, a numit-o „o fata frumoasa care se indeletniceste cu frumosul” - eu as vedea-o, mai degraba, exilata, dimpreuna cu sevaletul si culorile sale de suflet, intr-o Lume a Iubirii Absolute, o lume ocrotita de idealul dantesc al „Iubirii care misca soarele si alte stele”.

Pentru ca, intr-un contrast binefacator cu o lume in care ura si dezbinarea, murdaria si neincrederea, zgomotul si furia, dar, mai ales, vulgaritatea agresiva si suficienta siesi, par sa ne fi subjugat si sa ne hartuiasca fara contenire, Andreea Gheorghiu ne invita intr-un cu totul alt spatiul cromatic si sufletesc.

Un spatiu in care seninul si armonia, echilibrul formelor si complementaritatea crampeielor de realitate se vor si reusesc sa fie o replica data unui real in care si fata de care conditia umana se simte tot mai straina si mai instrainata. De ceilalti si de sine.

De aceea, poate, chiar si atunci cand tusele mai inchise de culoare apar in peisajele Andreei Gheorghiu, ele sunt incadrate, armonios si unitar, intr-o densitate de tonuri si de nuante care le estompeaza orice urma de tristete sau de precaritate, de disarmonie sau de stridenta neavenita, contrara si straina mesajului sufletesc al tablourilor Andreei.

Este de ajuns sa privim in ochii aceia, luminosi, calzi si limpezi, ai copiilor, asa cum sunt si raman ei in picturile Andreei Gheorghiu, pentru a ne recapata incredea de care avem atata nevoie pentru a ne reasuma si a ne retrai portia vitala de optimism, de incredere in ceilalti si in noi.
„Dragostea pentru arta - se destainuia, odata, Andreea Gheorghiu-, a fost chemarea de a exprima curat o impresie curata, simpla, asa cum o da clipa de lumina”.

Intr-adevar, Dragostea - sau Iubirea - de Frumos si de Armonie a Universului si, prin aceasta, dar numai prin aceasta, de Oameni fac din pictura Andreei Gheorghiu, un reper cert in peisajul artei plastice romanesti de azi. Ceea ce, intr-o exprimare concisa si substantiala retine si Costin Tuchila: „Andreea Gheorghiu are, deopotriva, forta, putere de sugestie, dar si rafinament, inclusiv in imaginile tratate exploziv din punct de vedere cromatic”. Idee pe care o completeaza, in chip fericit, Marina Roman: „Culoare intensa, duct sigur, rigoare in compunerea cadrului, dar deplin imaginara. Pictura Andreei Gheorghiu iti da sentimentul de siguranta a valorii: este originala si actuala in orice vreme”.

La randul sau, Andreea Gheorghiu a marturisit cu emotionanta simplitate si fluenta a gandului: „Iubesc oamenii. Pictez cu sufletul, ma conectez la puterea gandului frumos si sincer al naturii, al firii”.

Sunt, toate acestea, cred, cateva bune si temenice pricini pentru a sustine o discreta re-formularea memorabilei definitii pe care maestrul Mircea Albulescu a dat-o Andreei Gheorghiu. O definitie care ar putea sa glasuiasca astfel: ”O fata frumoasa care se indeletniceste, frumos de bine, cu frumosul”.

Vedeti picturile Andreei Gheorghiu, visati, bucurati-va si iubiti dimpreuna cu ea si imi veti da, cu siguranta, dreptate.