Odata cu schimbarea abordarii editoriale, revista VIP ii pune in valoare de mai bine de patru ani pe cei pe care s-au remarcat ca fiind persoane demne de urmat in societatea romaneasca. Publicatia noastra i-a denumit „oamenii schimbarii”. Fie ca este vorba de avocati, medici, profesori, preoti... indiferent de profesia pe care o desfasoara in societatea romaneasca, noi i-am scos in evidenta, odata cu activitatea constructiva si impactul de formatori de opinie pe care-l au asupra societatii romanesti. Societatea sufera din pricina lipsei unor astfel de modele…
 
In acest numar al revistei noastre, legat de Sarbatoarea Sfintelor Pasti, am ales sa publicam un articol mai deosebit in care sa evidentiem necesitatea construirii Catedralei Mantuirii Neamului, simbol al credintei si demnitatii poporului roman.
Pana la finalizarea frumoasei Catedrale Romane, cu binecuvantarea si la initiativa Preafericitului Parinte Patriarh Daniel, s-a construit, intr-un timp record, un Paraclis Patriarhal cu hramul Invierea Domnului, unde l-am intalnit pe parintele arhimandrit Ciprian Gradinaru de la Manastirea Sihastria, ucenic al marelui duhovnic arhimandrit Ilie Cleopa.

Paraclisul Catedralei Mantuirii Neamului: locul reinvierii spirituale
Daca treci prin fata renumitului Hotel Marriot, ai sa vezi pe partea cealalta o bisericuta mica, din lemn, nou costruita - Paraclisul Catedralei Mantuirii Neamului, unde este tot timpul lumina aprinsa pana noaptea tarziu. Oamenii stau la rand, indiferent de vreme, de ora, ca sa vorbeasca cu duhovnicul Ciprian Gradinaru. Politicieni, vedete de televiziune, oameni de afaceri, avocati, studenti vin sa caute indrumare de la parinte.
Cosmaruri, teama de singuratate, angoasa, oboseala, deznadejde, neincredere in fortele proprii. Ajungi la biserica atunci cand esti disperat sau „la pamant”. Intentionam de la bun inceput sa fac un interviu despre pozitia Bisericii in societatea de azi. Era in preajma Bobotezei. Intr-o seara, tarziu, intorcandu-ma de la serviciu spre casa, am trecut prin fata Paraclisului. Vazand lumina si lume multa, am intrat si sa vad ce se intampla, stiind ca bisericile de regula si de obicei sunt inchise peste tot.
Aici se afla un fragment din moastele Sfantul Ierarh Ioan Gura de Aur, patriarhul Constantinopolului, unul dintre cei mai mari Parinti ai Bisericii, si Icoana Maicii Domnului… Un loc care-ti da o senzatie de confort si de bine. Cand am intrat, am remarcat lipsa mirosului specific bisericilor. Aici era totul nou, aerisit, iar lumina cu reflexii aurii de la culorile din picturile icoanelor mi-a transmis o racoare ce mi-a trezit simturile. Desi nu sunt o credincioasa practicanta, m-a sensibilizat mult multimea credinciosilor, majoritatea tineri, care asteptau, in tacere, fie rugandu-se, sa le vina randul sa stea de vorba cu parintele, care statea calm, pe un scaun, intr-un colt al bisericii. Cu ochiul critic si curiozitate de ziarist am incercat sa aflu, mai discret, ce-i determina pe acesti credinciosi sa stea atatea ore la rand intr-o biserica. Si la o ora asa de tarzie…

Din aproape in aproape am intrat si eu in vorba cu cei din jurul meu. Lucru care m-a facut sa realizez cata incredere au oamenii in Biserica. Ca simplu vizitator, venisem cu idei deja preconcepute in urma stirilor aparute in mass-media in ultimii ani in legatura cu Biserica si preotii. Dupa cateva ore bune de stat la rand, am ajuns si eu in fata preotului, nestiind ce sa-i zic. Eram total nepregatita de „spovedit”. Privirea blanda si ochii blajini ai parintelui duhovnic mi-au linistit temerile si framantarile mele sufletesti. Gandurile ce-mi tipau haotic prin minte pana atunci au tacut brusc. Din discutia purtata cu acesta am realizat faptul ca nu-i plac oamenii habotnici. Ci oamenii firesti. Am simtit cum mintea mi se lumineaza, toate deveneau mult mai clare.
Si mi-am dat seama cat este de importanta prezenta unui duhovnic in viata unui crestin. Menirea lui divina de a-i indruma pe oameni spre Hristos, de a duce o viata frumoasa, ca dar al lui Dumnezeu.
Am iesit din biserica cu sufletul usurat, rememorand. Daca pentru suferinta biologica s-au inventat medicamentele, suferinta sufleteasca este cea mai grea si numai un duhovnic ti-o poate lua, cu harul lui. Asta este menirea lui intr-o societate. El educa, este prezent in viata omului, poate schimba prin puterea de a-i uni pe oameni... Despre arhimandritul Ciprian Gradinaru, unii oameni spun ca este „vazator cu duhul”. Ajunge dimineata la biserica si pleaca noaptea, tarziu. El nu cunoaste orasul. Vorbeste cu toti cei care-i vin in intampinare si cer o indrumare. Indiferent de oboseala fizica, pleaca mereu impacat cu gandul ca a putut ajuta pe cineva. „Cuvantul zideste sau distruge, da viata sau omoara. Cu totii avem nevoie de aproapele nostru”. In Biserica Ortodoxa, duhovnicul este un om care se alege, nu se impune.

Am mai trecut si in alte dati pe la Paraclis, bucurandu-ma de activitatea intensa, de multimea credinciosilor care nu se mai terminau, dar si de coltisorul de rai, frumos, in care este amplasata biserica.
L-am rugat pe parintele Ciprian Gradinaru sa ne spuna cateva cuvinte despre rolul duhovnicului in societatea romaneasca greu framantata de problemele cotidiene, dar si despre importanta construirii Catedralei Mantuirii Neamului.

Arhimandrit Ciprian Gradinaru: „Biserica este singura institutie care a pastrat identitatea neamului romanesc”
In primii ani ai crestinismului, Biserica a fost prigonita de toti. Apogeul a fost sub Diocletian, cand era de ajuns sa fii banuit ca esti crestin si erai omorat. „Familia tine Biserica in viata, vie. Biserica este pentru poporul roman singura institutie care a pastrat identitatea neamului romanesc. Marturie stau manastirile, cartile care s-au tiparit, scolile pe care Biserica le-a dezvoltat. A fost primul izvor de cultura. In sat, a fost singurul... mai tarziu au venit discoteca si caminul cultural. Biserica i-a mobilizat pe oameni. Activitatea preotului este cea mai intensa. Un om se duce la spital doar daca e bolnav. Pe cand, responsabilitatea unui preot este din prima zi cand se naste copilul. Acesta ii citeste o rugaciune speciala, molitfelnic, iar ultima rugaciune molitfelnic este prohodul, la sfarsitul vietii. Cea mai frumoasa investitie in viata raman familia si copiii. Cel mai frumos lucru in casnicie ramane comunicarea, cel mai trist este singuratatea in doi. De aici s-au terminat toate”, spune parintele arhimandrit Ciprian Gradinaru.

„In Occident, manastirile nu mai exista. Le-au transformat in azile, spatii de locuit“

Rugaciunea Bisericii este reflectata in tot universul omului. Are rugaciuni de inceperea a lucrului, de dimineata, seara, la capul bolnavului (care e Sfantul Maslu), de botez etc. Nu e eveniment important din viata omului in care Biserica sa nu fie prezenta. Cum vedete parintele Ciprian viitorul religiei? „Chiar daca vor sa scoata din sufletul omului Biserica si traditia, nu vor putea. Se investeste atat de mult si atat de bine, in mod sistematic. Poti sa duci o politica bine sistematizata de infometare, indobitocire, inapoiere, distrugere a poporului roman, din punct de vedere moral, credinta n-o vor scoate. Victime vor cadea, ca intotdeauna. Cel mai vulnerabil si cel mai vizat este tineretul. Daca s-a inventat la noi in tara clasa zero, profesori zero, note zero, cultura tot zero va fi. Vin in biserica oameni agramati, fara educatie, care nu au scara de valori. Plus de asta, este problema drogurilor, un fenomen bine gandit, gestionat, lucrat, administrat. Cine produce droguri nu consuma. Iar drogurile actioneaza mereu la sistemul nervos central. Leguma il face. La inceput vine curiozitatea, pentru ca da dependenta si biologica, si psihica. Daca azi am luat o doza mica, maine organismul imi cere mai mult. E ca la bautura, alt flagel specific romanesc. Se bea bine... si asta duce la degradarea societatii.
Un stat cu legi bune va da oameni de calitate. Un stat cu legi confuze, va crea anarhie. Legea junglei domneste si nu o data am vazut ca cine-i mai tare speculeaza...  Nu se poate oameni saraci intr-o tara bogata. Suntem singura tara cu Delta, vulcanii noroiosi, formele de relief, manastirile care sunt vii. In Occident, manastirile nu mai exista. Le-au transformat in azile, spatii de locuit, spatii de joaca etc...
La noi, domnitorii tarii au facut biserici, nu le-au daramat. Sfantul Vasile cel Mare este cel care creeaza spitalele in jurul bisericilor (vasiliadele). Unii vor sa recunoasca, altii nu. Asta e societatea umana care e dedublata si pervertita. Nu primeaza intotdeauna adevarul sau nu iese la iveala mereu, cand trebuie. Cel mai mare geniu al lumii este cel care a descoperit roata. Saracul a ramas anonim. Restul sunt rotari“, mai spune parintele Ciprian.

„Diavolul este tatal minciunii. Si niciodata nu va dori binele unui suflet, unui om”

Tot la noi, democratia a fost confundata cu demonocratia, spune parintele arhimandrit Ciprian, pentru ca lumea a inceput sa alerge la tot felul de practici neortodoxe, in disperarea de a cauta fericirea. „Foarte multi oameni, prin felul lor de a actiona si a gandi, devin propriii lor dusmani. Nu trebuie sa-i mai submineze nimic decat felul lor de a fi. De aceea spunea un parinte: «Mintea stramba, lucrurile drepte, stramb le vede». Cand am mania persecutiei, am impresia ca toti au ceva cu mine. In fond, nimeni nu are nimic cu mine. Cei care alearga la fel de fel de practici nonconformiste si impotriva invataturii si a Evangheliei lui Hristos, nu fac altceva decat sa-si amplifice o suferinta sufleteasca, in primul rand. Si in al doilea rand, un esec social greu de platit. Pentru ca, in afara de Hristos, alt adevar nu exista. El spune: «Pacea mea vi-o dau voua». Cine apeleaza la practici ieftine, superficiale si de moment ca sa-si atinga un anumit scop, functii etc... cum vin asa pleaca. In primul rand, este lipsa de credinta in sufletul lor si, in al doilea rand, pierd un timp al mantuirii. Ii intorc spatele lui Dumnezeu si alerg la vrajitoare, care sunt niste escroace si mint. Pentru ca diavolul este tatal minciunii. Si niciodata nu va dori binele unui suflet, unui om. Totdeauna il va amagi”.

„In societate, unul dintre asociati il va submina pe celalalt, mai devreme sau mai tarziu”

Am discutat cu parintele si despre „sfarsitul lumii”, care framanta lumea de ani buni. „Stiti, eram odata la slujba parintelui Cleopa si cineva a pus aceasta intrebare. Raspunsul a fost foarte simplu. Cand nu va mai fi carare de la vecin la vecin. Iar Mantuitorul, in Sfanta Evanghelie, spune ca primul semn al sfarsitului lumii va fi atunci cand se va raci dragostea multora. Omul nu va mai avea respect fata de aproapele lui. Va vedea, cum se intampla in ziua de azi, un potential dusman, un potential castigator, un potential concurent care imi ia locul de sef etc. Totul se priveste prin prisma materialului. As putea spune, a lacomiei. Fiecare om isi are scara lui de valori, universul sau uman, care ii stabileste ordinea de prioritatile si ierarhia de valori. In ziua de azi, lacomia este pacatul care stapaneste, domina si distruge familii. Frate pe frate... La un moment dat, cum a fost si cu Cain si Abel, unul dintre frati va dori sa aiba mai mult. In societate, unul dintre asociati il va submina pe celalalt, mai devreme sau mai tarziu. Nu mai exista legatura de umanitate, de dragoste si respect. Nu mai zic de ajutor... La tara, la fel. Sunt unii care au stat 30 de ani gard in gard, vecini, si acum s-a trezit unul ca bunicul sau avea gardul trei metri mai la dreapta, mai la vale... Si zac acum prin tribunale...”.

„Judecam cu un subiectivism al nostru sau cu un interes”

Societatea este bolnava din pricina invidiei. Este un fenomen care stapaneste cam toata lumea. „Noi judecam cu un subiectivism al nostru sau cu un interes al nostru. De asta si la spovedanie cand vine, un om spune povestea vietii lui cu  subiectivism. Cand il chemi si pe celalalt, vezi ca adevarul e undeva la mijloc. E mai bine sa fii mai rezervat in a lua hotarari”, vorbeste calm si clar parintele. „Dumnezeu, in pedagogia lui, ca virtuti, da unora necazul. Pentru ca asta il smereste pe el. Nimic nu-l aduce la umilinta sau mai aproape de Dumnezeu, decat necazul. Un om ingamfat, mandru, isi va pune increderea in propria-i putere, in sanatatea lui, in stiinta lui, in banii lui. Cand vine necazul, pleaca capul de bunavoie. De regula si de obicei, necazul nu da preaviz”.
Parintele arhimandrit ne-a vorbit si despre autocontrol si cumpatare, care sunt cheile echilibrului in viata: „Totdeauna in viata extremele sunt periculoase. La un moment dat, ma depasesc si nu le mai pot gestiona. Un om care va posti mult se va imbolnavi, va deveni povara pe capul altuia. Un om care da munca lui, chipurile, ca milostenie, ajunge sarac si sufera altii dupa el. Totul trebuie facut cu dreapta socoteala, chibzuiala, cu discernamant. Sfantul Damaschin spunea: «Binele nu este bine daca nu se face bine». Degeaba eu am intentia de a face bine, daca la unii iese rau, ca rau iese. Scuza nu este scuzabila la pacat: «Stiti, am avut intentia sa fac bine, dar, vezi Doamne, a iesit rau»“.

Se scrie in istoria tarii si a neamului romanesc ca domnii si boierii romani, in urma unor evenimente importante pentru tara, au inaltat o biserica sau o manastire in semn de multumire si recunostinta fata de Cel Atotputernic.
In discutia purtata cu parintele arhimandrit, am ajuns si la problematica construirii Catedralei din Bucuresti. Era si este nevoie de construirea Catedralei Mantuirii Neamului. Dumnezeu a randuit ca patriarhul Daniel sa vegheze la construirea Catedralei Mantuirii Neamului, om harismatic si ales de Dumnezeu pentru aceasta mare lucrare.

Legea construirii Catedralei in Bucuresti, votata in 20 mai 1882

“Zi si noapte m-am gandit la fericirea Romaniei, care a ajuns sa ocupe o pozitie vrednica intre statele europene, m-am silit ca simtamantul religios sa fie ridicat si dezvoltat in toate straturile societatii si ca fiecare sa indeplineasca datoria sa, avand ca tinta numai interesele statului” (Regele Carol I - Testamentul din 14-26 februarie 1899)

Preocuparile pentru construirea unei catedrale romanesti in capitala tarii au existat inca din timpul Regelui Carol I (1881 -1914). Nevoia construirii Catedralei Mantuirii Neamului a fost ideea care a stat la baza independentei si suveranitatii statului roman. Sunt cinci proiecte in istorie... Totul a inceput de la Carol I, care a creat Romania moderna. Pana la Carol I, noi aveam pe steag, ca stema, corbul, nu vulturul.
Apoi, au existat demersuri facute pentru realizarea acestui ideal intre cele doua razboaie mondiale 1920-1945. Dupa perioada de intuneric, pe care a traversat-o tara noastra in comunism, a renascut speranta indeplinirii acestui ideal al romanilor, inaltarea unei catedrale patriarhale.
Ideea construirii unei catedrale monumentale in Bucuresti a aparut imediat dupa dobandirea independentei de stat in urma razboiului din 1877- 1878, atunci cand s-a constatat ca „niciuna din cele peste o suta de biserici existente atunci in Capitala nu era atat de incapatoare incat sa primeasca pe toti cei care ar fi dorit sa participe la Te Deum-urile oficiale cu prilejul sarbatorilor nationale sau la alte momente solemne”.
Legea construirii unei catedrale in capitala tarii este votata de Senat in 20 mai 1882 si adoptata cu majoritatea de 27 voturi contra trei.
Dupa proclamarea Romaniei ca Regat, Regele Carol I inainteaza Camerei Legislative un proiect de lege relativ la construirea unei catedrale romane in Capitala.
Din respect pentru poporul pe care-l conducea, desi era romano-catolic, Regele participa in fiecare duminica la Sfanta Liturghie ortodoxa de la Mitropolie, intre orele 10 si 11.
In anul 1884, bugetul statului prevedea pentru construirea Catedralei in Bucuresti suma de lei 5.000.000 de lei (aur). Aceasta suma insemna 5% din bugetul tarii de atunci, care se ridica la 123.647.500 de lei (aur).
Anii au trecut si abia in 1891 guvernul condus de generalul Ioan Em. Florescu hotaraste organizarea unui concurs international pentru proiectarea Catedralei din Bucuresti. Decizia naste un protest energic din partea arhitectilor romani, care doreau numai un concurs national.

„Suntem datori sa ridicam in Capitala tuturor Romanilor... Biserica Mantuirii Neamului ca simbol al unitatii sufletesti a intregului neam” (Regele Ferdinand - 10 mai 1920)

Dupa Marea Unire din 1918, demersul pentru inaltarea unei catedrale in Capitala a reaparut, drept recunostinta adusa Bunului Dumnezeu pentru infaptuirea Romaniei intregite, a apartinut mitropolitului Miron Cristea. La rugamintea sa, Regele Ferdinand adreseaza Sfantului Sinod, la 10 mai 1920, un hrisov regal prin care se titreaza hotararea de a ridica in Bucuresti o biserica monumentala in amintirea victoriei armatelor romane in razboiul de intregire.
La 4 februarie 1925 a luat fiinta Patriarhia Romana, iar la 1 noiembrie 1925 a avut loc intronizarea in scaunul patriarhal a lui Miron Cristea. Dupa cateva zile, Patriarhul discuta cu ministrul Ionel I.C. Bratianu, care la cererea sa, „a deschis un credit de 3.000.000 lei pentru facerea planurilor”. Apoi, la 3 si 4 februarie 1926, la prima sedinta a Consiliului National Bisericesc, s-a hotarat numirea unei comisii de specialitate, pentru a pregati caietul de sarcini, cu toate conditiile ce trebuiau sa indeplineasca planurile. In intelegere cu Primaria Capitalei, s-a hotarat alegerea locului potrivit unde sa se aseze cladirea.
Stabilirea locului a nascut o ampla dezbatere. Oameni de cultura, profesori universitari, arhitecti, ingineri... au facut propuneri in presa si in revistele de specialitate. Amintim pe Nicolae Iorga, Octavian Goga, Ioan Slavici, V.I. Istrati etc.
Octavian Goga, in ziarul Universul, nr. 50 din 2 martie 1929, scria:
„Vad ca se pune problema locului unde trebuie zidita Catedrala. Intrucat ma priveste, parerea mea s-a fixat definitiv in aceasta chestiune de acum zece ani. Nu pot concepe asezarea bisericii decat in centrul orasului, ca un monument ridicat acolo unde pulseaza mai viu viata cu toate framantarile ei multiple“, spunea poetul care milita pentru locul din fata Universitatii, in piata Ion C. Bratianu.

Ioan Slavici, in revista Arhitectura, 1924, “Catedrala Bucurestilor”, scria: „Minune prea de tot mare n-ar fi daca trebuie sa treaca fie macar o suta de ani ca sa se poata incepe zidirea unei catedrale la Bucuresti - daca mai e sa se faca un asemenea inceput“.

Din pacate, demersurile s-au oprit aici din cauza crizei economice si inceputul celui de - Al Doilea Razboi Mondial. Au venit decenii de comunism, cand nu s-a mai vorbit de acest ideal. Dupa 1984, prin aplicarea in Bucuresti a Planului de Sistematizare, au fost daramate multe monumente vechi, intre care si unele biserici emblematice pentru trecutul romanesc.

Cel mai bun patriarh l-a adus pe cel mai bun duhovnic in Capitala

Arhimandritul Ciprian Gradinaru a fost adus la Bucuresti, la Paraclisul Catedralei Mantuirii Neamului, de insusi Preafericitul Parinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane. Se cunosc de pe timpul cand acesta a fost Mitropolit al Moldovei, din 1990, IPS Daniel fiind si cel care l-a promovat in toate treptele. Manastirea de unde vine acesta, Sihastria, este si Manastirea Patriarhului, unde a ales, in trecut, sa se calugareasca. Parintele Ciprian a demarat de cand a venit in Capitala, impreuna cu Patriarhia, mai multe activitati filantropice. El a mobilizat anul trecut 3000 de persoane care au donat sange.“Activitatea bisericii nu inseamna numai «iubiti credinciosi, dati bani pentru gardul bisericii», ci si aceea de a se implica in viata omului cotidian, cand aproapele lui este la necaz. Mantuitorul, in Evanghelia dupa Matei, spune: «In temnita am fost si nu m-ati cercetat». Nu spune: «Nu m-ati eliberat»; nu-mi cere ceva ce este peste puterea mea. Sau zice: «Bolnav am fost si nu m-ati cercetat». Nu spune: «Nu m-ati vindecat». Nu pot eu sa vindec. Nu sta in puterea mea, nu am puteri vindecatoare. Hristos este Cel ce vindeca. Cautam sa oferim aproapelui nostru o bucurie. Pentru ca mai mare ca bucuria sufleteasca nu este nimic”, conchide parintele Ciprian.