Pe Radu Iacoban l-ati putut vedea interpretand cu talent roluri in filmele romanesti de succes precum “Portretul luptatorului la tinerete”, “Amintiri din Epoca de Aur 2” , “Dragoste in timpul liber”, “Legiunea straina” sau serialul “La Urgenta”. In luna mai, actorul a debutat in ipostaza de regizor pentru piesa “Asta-i tineretea noastra”, scrisa de Kenneth Lonergan, ce se joaca la Godot Café.

Vorbeste-ne despre piesa …
“Asta-i tineretea noastra“ e o piesa simpla, consumabila, cu un autor necunoscut pentru Romania, dar foarte cunoscut in afara. S-a jucat pe Broodway. E un fel de imn al tineretii, un spectacol mai atipic, pentru ca are personaje doar tinere.

Care au fost motivele pentru care ai ales aceasta tema?
Cand faci un spectacol intr-un bar trebuie sa-l adaptezi foarte bine. N-am vrut sa fie nici ceva foarte usurel, un fel de drama suculenta corporatista. Am vrut sa vorbim despre un moment la care fiecare se raporteaza intr-un fel sau altul. Daca cumva esti in perioada aceea, o sa te recunosti imediat, daca esti mai in varsta, o sa-ti dai seama ca ai fost pe acolo si ca ai avut probleme cu parintii, ca ai trecut printr-o perioada exceptionala etc. Pe scurt, povestea e urmatoarea: un tip pleaca de acasa dupa ce fura de la tatal sau 15.000 de dolari “ca bonus”. Evident, el se refugiaza la prietenul lui cel mai bun si il roaga sa il tina acasa, iar acesta ii spune in replica ca e nebun. De aici incepe toata actiunea. Sunt surescitati. Ce vor face cu banii, cum sa-i returneze?
Piesa are si ceva morala americana, dar nu e impinsa pana la capat pentru ca toate referintele vizavi de ce inseamna americanisme le-am scos. Eu am fost cel care am tradus textul, dupa ce l-am gasit la New York acum trei ani. Se vorbeste despre un proces de maturizare. Genul de noapte cand aveai varsta de 18-19 ani si ziceai: “Aha! Atunci am inteles eu foarte multe”. Niste tineri sunt confruntati cu genul acesta de situatie si e, cumva, aventura vietii lor. Fiecare dintre noi tanjeste pana la urma dupa acest gen de aventura. Unii dintre prietenii lor mor si se confrunta cu o alta situatie, iar ei nu stiu cum sa reactioneze. Totul pe un fond dramatic care are de fapt un efect comic. Intr-un final, lumea e bine sa vada suferinta unui om si sa rada de ea.

Cum ai ajuns la New York?
Am fost cu Academie Itineranta “Andrei Serban”. Am mers mai multi actori sa facem un workshop de pregatire cu regizorul Andrei Serban, la Columbia University, prin ICR New York. Dupa un stagiu de pregatirea neaos la Horezu, in vara, am mers in septembrie in America. Eram pur si simplu fascinati de New York. Am vazut textul “Asta-i tineretea noastra”, l-am tradus, si am zis hai sa-l facem. Am mers putin si pe reteta comerciala, pentru ca Paul Ipate si Ioana Blaj sunt un fel de “Urban Icons” mai mult sau mai putin detestati, mai mult sau mai putin apreciati de oamenii respective, prin spoturile publicitare, si sunt cumva elemente etalon de reprezentatie pentru “tinereii” din ziua de azi. De ce sa nu joace si personaje care sa semene cu ceea ce vand ei, cum ar veni? Iata ca s-a intamplat, au fost super seriosi si am repetat temeinic doua luni si jumatate.

“Consider ca e un demers extrem de sanatos ca teatrul sa iasa si-n baruri, si-n cluburi si oriunde”
Ti s-a schimbat viata intr-o zi, in adolescenta?
Teribilismul meu il asociez cu o zi, inainte sa plec de la Iasi (am facut clasa a XII-a la Iasi, pana atunci am stat la Timisoara). Atunci m-am dus eu prin acel oras si mi-am zis: ma leaga pe mine ceva de acest loc? Era o actiune destul de tampita. Evident, am ajuns la concluzia ca nu ma leaga nimic ca sa pot sa-mi dau mie aripi sa pot pleca. Chestia asta nu a fost insotita de halucinogene sau alcool. A fost cat de cat constienta. De obicei, cand verbalizezi aceste momente isi pierd din valoare. E ca si cum ai da share la un eveniment care iti este mult prea intim. M-am plimbat de colo pana colo prin oras: ei, bine, mie mi s-a parut ca m-am plimbat o vesnicie prin Timisoara.

De ce ai epuizat acest subiectul despre trairile unor tineri intr-o piesa de teatru si nu intr-un lung metraj?
Eu ca formatie sunt actor de teatru. Ca sa faci un film, ai nevoie de niste fonduri. Din start e o actiune mult mai complexa si mai puternica financiar. Daca ai un scenariu bun, poate convingi pe niste oameni sa te sprijine…

Ce asteptari ai de la aceasta piesa: premii, critici bune?
Noi suntem in sfera independenta a teatrului. La piesa vin si critici de teatru. Notiunea de spectacol de teatru lor le inspira ceva. Ei sunt destul de rigizi, pentru ca au o anume educatie. Personal, aceasta notiune nu-mi inspira nimic din ce le inspira lor. Nu-mi place teatrul conventional, consider ca e un demers extrem de sanatos ca teatrul sa iasa si-n baruri, si-n cluburi si oriunde. Asteptarea mea principala este ca publicul sa fie interactiv, sa se amuze. Am facut un spectacol cu Tudor Aaron Istodor, “Cucuie in frunte”, care era mult mai “hardcord”. Acolo ne-am asumat faptul ca noi venim si ii crispam pe oamenii aceia conservatori.
Am facut acest spectacol si cand au venit oameni de 40-45 de ani si acestia s-au socat. Jumatate din public era in picioare si aplauda, cealalta jumatate era deja crispata. Deci, nu avem pretentii foarte mari cu acest gen de spectacol. Nu-ti place, pleci.

Cum ai cooptat-o si pe Ana Ularu in echipa voastra?
Anei i-am explicat despre spectacol si ea mi-a facut brusc o schita. A inceput sa-mi deseneze cam care ar fi spatiul. Si am zis “Aha… aha… aha…”. Ea a inceput sa-mi explice si mi-a zis ca-mi face scenografia. Din moment ce ea a pus foarte multa daruire pentru asta, am zis: “E, atunci, na! Ramane scenografia ta, iar eu mai deranjez cu regia, daca se poate”. I-am dat textul sa-l citeasca si a facut un desen foarte complex pe care l-am imprimat pe o prelata care are cinci metri inaltime si patru latime. Arata intr-un fel, te loveste. Privind un talent multicultural dezvoltat - muzica, desen, actorie, basca si regie, si observatiile ei au fost, evident, pretioase.

Ai fost invitat la lansarea trupei Aeon Blank sa reciti Dylan Thomas, And death shall have no dominion… Ai avut succes la public…
Eu am invatat engleza un obsedat de engleza british… Acum e profesor de engleza in Vancouver. La un moment dat a zis ca nu are ce sa ne invete, si ne-a indrumat sa ne luam carti. Eram in clasa a IV-a si mi-a dat “The World According to Garp”. Evident ca nu am inteles absolut nimic din ea, dar, apoi, am vazut filmul si am facut asocierile libere. Printre altele mi-a dat si Dylan Thomas. Si eu, si tipul cu care faceam engleza eram fascinati de arta lui. Ne-a pus sa ascultam cum recita el. Era o vedeta, un mare recitator. Cand am primit acest text de la baieti, am zis: ”Stai putin, ceva imi spune ca-l stiu. Mi-am dat refresh in foldere. Am cautat pe Youtube si am ascultat si am zis «A, uite ca-l stiam»”. Tipul mi se pare extrem de teatral. Este un zeu prin felul in care recita. Imi da senzatia de Gandalf din «Lord of the Rings».