Radu Afrim: "Eu nu iubesc teatrul"

Adaugata 2012-02-22, la ora 12:17:55
Radu Afrim: Este talentat si dedicat pasiunii sale: regia. Cea mai recenta premiera a lui Radu Afrim a avut loc la cel mai important teatru din Bavaria (Rezidenztheater), cu piesa "Cand ploaia se va sfarsi". Are in palmares doua premii UNITER cu titlul de cel "mai bun regizor", este castigator al premiului cultural "Europai", acordat de Kultur Forum. In toamna va pune in scena, la Teatrul National din Bucuresti, piesa "Napasta". Pana atunci, piesele lui Radu Afrim se pot vedea la Timisoara si dincolo de granitele tarii, in Germania, unde, dupa premierea piesei "Cand ploaia se va sfarsi", au aparut numai cronici bune la adresa regizorului roman. Va oferim un frangment: “Aceasta piesa (n.r. - "Cand ploaia se va sfarsi", in germana "Das Ende des Regens" de Andrew Bovell) pare scrisa special pentru regizorul Radu Afrim. Radu Afrim, care semneaza o regie pentru prima data la un teatru din Germania, descopera in aceasta poveste un mare potential poetic si creeaza un fascinant construct de imagini (…). Radu Afrim este inainte de toate un regizor vizual, care decodeaza textul lui Bovell in imagini, in cea mai mare parte surrealiste. (…) Cititorul isi doreste in cele din urma o categorica pozitie vis-à-vis de faptul, daca aceasta punere in scena merita sa fie vazuta (Wolf Banitzki, Theaterkritiken München, 18/19 decembrie 2011)".

Ce inseamna pentru Radu Afrim “a trai”? Este un fel de “a fi”?
Citesti prin revistele ieftine declaratii de genul: “Imi place viata” si te bucuri ca oamenilor le place viata. Evident. La scurt timp, cel ce face declaratiile este intrebat: “Va place viata. Si cum va manifestati?”. Si raspunsul nu intirzie sa apara: “Pai, ies prin cluburi”... Daca asta inseamna a-ti trai viata, atunci eu nu mi-o traiesc pe a mea. Sint perioade in care ma exteriorizez intens si in care viata interioara isi cere drepturile violent, cere demisia vietuirii cu cei din jur. Poate ca tine si de zodia Gemenilor, care, la mine, face ravagii. (Ride.) Nu vreau sa filosofez pe tema vietii care te traieste sau pe care o traiesti.

Cum traieste Radu Afrim? Pentru el sau pentru teatru?
Nu traiesc pentru teatru. Nu fac declaratii comice de felul “teatrul este viata mea”, desi imi ocupa mai tot timpul. Dar eu nu iubesc teatrul. Consider ca n-am ajuns la forma de arta dupa care sufletul meu striga. Probabil de aici vine si senzatia de gol care ma acapareaza dupa fiecare premiera. Mai ales dupa succese. Mereu vine intrebarea: ”OK, si acum ce urmeaza? O noua piesa, alti oameni si alte personaje in care intru cu totul in urmatoarele doua luni si apoi sint nevoit sa le uit? Si unde ajung? Insa mereu ma iau cu treaba si intrebarile nu au timp sa doara. Nu traiesc pentru mine si nu cred ca exista artisti adevarati care s-o faca. Daca da, atunci sint impostori. E esential sa-ti faci o cariera si apoi sa te servesti de ea pentru a fi de folos altora, fara a cadea in pacatul actelor de caritate difuzate pe toate canalele tv in prime time. Un exemplu ar fi o femeie cu o cariera de butaforie care le impartea sinistratilor pantofi cu tocuri inalte, pentru ca erau in trend cu trei luni in urma si acum nu mai dadea bine sa-i incalte. 

De ce nu joaca teatru Radu Afrim? 
Nu-mi place sa ma expun. Insa, atunci cind e ultima solutie, joc foarte mult in fata actorilor, la repetitii. La München, cind epuizam toate limbile si limbajele posibile, ma apucam si le aratam cum sa faca. Jucam toate personajele. Mi se par penibili regizorii care fac asta, insa atunci cind au umor sint deliciosi. Dar eu… horror! Odata am fost la un workshop in muntii Frantei cu un grup de actori tineri romani. Ne trezeam la o ora criminala a diminetii si trebuia sa jucam si noi, regizorii. Am facut o conventie ca actorii sa nu se uite la mine. Iti imaginezi ca aceasta interdictie i-a incitat si mai tare… Au ris o saptamina incontinuu de mine. Nu cu mine. Apoi ma imitau seara, la bere. M-au complexat si mai tare. Am luat-o ca pe o terapie, dar nu stiu daca mi-a reusit.

Ce admiri cel mai mult la prietenii tai?
Te referi la cei 5.000 de pe Facebook, dintre care doar vreo 300 dau semne de viata pe wall? (Ride.) Aici e nevoie de o mare curatenie. Cind sa o mai fac, oare? Am prieteni inca din copilarie, nu prea multi, si la ei admir ce admiram si atunci, adica faptul ca-i vad exact ca pe vremea aceea. Apoi am amici dintre actorii alaturi de care lucrez, dar aici admiratiile civile si profesionale se confunda; mai e familia mea si cei doi catei ai mei. Pe acestia mi-am permis sa-i numesc amici fara sa-i intreb, pentru ca i-am gasit parasiti in padure, insa ii vad atit de rar… doar atunci cind merg acasa in Ardeal. Mereu ma gindesc ca o sa se supere si n-or sa mai vorbeasca cu mine.

Ce rol are sexul in piesele tale de teatru?
Este o metoda de a atrage publicul tinar?Are rolul pe care il are in viata reala. E drept ca in spectacole nu se face sex reproductiv, dar putem incerca si asa. (Ride.) Tinerii pentru acest aspect vin la spectacole. Sa fim seriosi, tinerilor nu le lipseste sexul in viata lor! Si daca nu, il gasesc la discretie pe internet. La teatru vin pentru multe alte lucruri… Ca la proteste. Fiecare vrea altceva, si asa e normal. O capitala europeana in care nuditatea pe scena inca socheaza ar trebui sa-si trimita spectatorii la reciclare pe banii primariei pina la Berlin. Insa nuditatea intrevazuta prin silicoane si chilotei televizati confuzeaza tot mai mult populatia, care nu a avut acces la un nud pictat de Modigliani sau la o fotografie de Helmut Newton... In acest context nu trebuie sa te miri daca vei vedea in caietul de impresii al Muzeului de Arta ca un grup anonim de vizitatori a fost profund indignat de nudul de fata pictat de Tonitza si ca a cerut de urgenta, cu aprobare de la BOR, ca acest nud sa fie imbracat la Zara…

Continuarea interviului se gaseste in arhiva site-ului! 
de Edith Alexa - 4071 afisari
 
         
 
2.9 - 1685 voturi