Nicolae Paun: Un roman traieste printre tigani, pe cand un tigan printre romani, mai greu

Adaugata 2012-01-30, la ora 14:44:43
Nicolae Paun: Un roman traieste printre tigani, pe cand un tigan printre romani, mai greu Povestea de viata a deputatului rom Nicolae Paun poate servi drept lectie pentru cei care viseaza sa-si depaseasca conditia. Este un autodidact care spune despre sine ca "si-a facut propriul drum in viata". II este teama de ridicol. S-a nascut intr-o casa cu alti 23 de copii. "Daca prindeai loc in pat, erai campion mondial", spune Paun. La doi ani casa  a luat foc, iar el a fost prins in incendiu. Cea care i-a schimbat destinul, de la inceput a fost chiar mama, femeie simpla, dar cu “mintea deschisa” ce a vrut un alt destin pentru baiatul ei. Va prezentam, mai departe, un fragment al discutiei recente avute cu acesta, ce vine in completarea articolului publicat in editia tiparita a revistei noastre. 

Semenii nostri au idei preconcepute si au avut mereu. Cand ati simtit prima data o atitudine de discriminare din partea celor din jur?
La camin, unde am stat pana am inceput scoala, nu am simtit ca eram altfel decat ceilalti copii- acolo era un climat de socializare totala. Din clasa I, insa, am simtit privirile, susotelile, atitudinile: eram copil de tigan. Prima data a fost in clasa I. Aveam o invatatoare foarte exigenta, foarte dura. La un moment dat , nu intelegeam de ce m-a trimis sa stau undeva in spatele casei! Nu eram nici inalt, dar nici scund, raportat la colegi. Nu faceam nici prostii, sa deranjez ora. Nu intelegeam de ce ma expediase acolo; in clasa mai erau inca 2-3 copii mai "brunetei” si parca ne grupase pe toti intr-un colt. Bine, eu nu aveam nici o problema cu copii, pentru ca eram acomodat de la camin. Ei, aici, la scoala 128, unde eu am inceput  clasa I, lucrurile luasera o alta turnura decat eram eu obisnuit la camin si nu intelegeam eu de ce. Era o zona in care copiii veneau din diverse medii sociale; atitudinea rasiala era intersiza, dar cu toate astea, existau manifestari: aveau o anumita forma de adresare; te trimiteau intr-un colt, parca nu era locul tau  printre ceilalti, parca trebuia sa stai intr-un colt. Apoi au mai fost si alte situatii in care am simtit aceste chestiuni, cu alti profesori, cu elevii de clase mai mari.

Dar, direct, nu numai ca atitudine, cand v-ati lovit de rautatile aferente?
Foarte prost m-am simtit odata cand bunica mea- din partea tatei- a venit la scoala dupa mine. Era o tiganca ce purta fusta lunga, se vedea ca era tiganca. Portul era usor urbanizat, aducea mai degraba apropiat un pic de al femeilor de la tara, din perioada aia. Nu prea a fost in regula atunci, pentru ca foarte multi ma priveau ciudat, le simteam privirile intr-un mod "neplacut". Au inceput sa-mi strige: <Tiganul! Lasa ca stim noi ca esti tigan!>". 

Inteleg ca acest episod v-a marcat. Au urmat altele?
Pe urma, la poarta scolii mai venisera niste tigani- nu mai stiu ce erau, parca spoitori, si vindeau seminte pentru copii, susan sau altele. Vreo opt ani si ceva aveam pe atunci. Parca ma adulmecau asa; stateau de vorba cu mine. Eu vorbeam cu ei, ca nu aveam vreo retinere. Lucrurile astea s-au intamplat treptat.

Cum se purta insa copilul rom Nicu Paun, atunci cand, pe strada bunicului lui, in tiganie venea un copil "majoritar"? 
Pe Veseliei (n.r.- casa cu 24 de copii in care s-a nascut, a bunicului, era situata pe strada Veseliei) acolo, romanii erau primiti printre noi, pe cand dincoace, in Sabinelor (n.r.- unde parintii lui s-au mutat dupa ce casa bunicului a luat foc), eu eram parca cel tolerat. Ne strangeam peste 40 de copii, in Veseliei, in Ferentari. Niciodata nu incercam sa tratam “ostil” vreun copil “majoritar”. De aici si proverbul care este destul de cunoscut: <Un roman traieste printre tigani, pe cand un tigan printre romani, mai greu>. Stilul nostru de joaca, de a ne comporta, era un stil de copii frustrati. Parca stiam, undeva in subconstient, ca ceva se intampla sI, cand ne imprieteneam cu unul-doi copii romani, nici nu mai conta ca aveau sau nu aveau, ca erau mai destepti sau mai prosti decat noi, ca erau mai imbracati sau mai dezbracati decat noi. Noi stiam ca sunt romani si atunci trebuiau respectati! Era o chestiune clara: trebuia sa ii respecti pentru a primi, la randul tau, respect.

Multi nevoiasi se indreapta catre Paun, fie ca sunt romi sau nu. Daca va citim declaratia de avere, realizam ca, din indemnizatia de deputat (doar acesta si este venitul declarat) n-ati putea ajuta pe cei care vin catre dvs. Din ce ii ajutati?
Ajut din ce-mi da Dumnezeu. Daca Dumnezeu imi da, atunci ajut si eu pe altii, dar daca Dumnezeu nu-mi da, atunci eu din ce sa-i ajut? Acolo, dintr-un leu, faci o mie si pana la urma tot ii ajuti. Exact cum a facut Iisus dintr-un peste, o mie, nu?". 

Incercati, va rog, si un raspuns, mai putin “divin” sa spunem...
Atunci cand e vorba de o viata normala si decenta, nu se pune probema banilor pentru traiul de zi cu zi, pentru ca, da-o Doamne iarta-ma de treaba, om fi si noi atat de destepti sa putem avea un ban in buzunar. Se poate vedea cu ochiul liber ca nu am averi impresionante, nu sunt in topurile oamenilor bogati. Dar, pentru ca afacerea  noastra de familie (n.r- complexul) este in continuare o afacere de familie ca avem toate, fiind bine cotata, eu zic ca trebuie sa ne descurcam. Sora mea este omniprezenta acolo; ea se ocupa de tot, impreuna cu fratele meu si cu baiatul cel mare. Tot acolo lucreaza si nepotii. Toti lucreaza cot la cot, cum este intr-o firma. Atunci, sigur ca, Doamne iarta-ma, nu mai punem problema de un ban de buzunar, mancare sau sa mai ajutam, cand putem. Aceste gesturi sunt normale, umane. Daca as putea as ajuta cat mai multi. Toti suntem asa. Acum, daca vine unul si vrea 100.000 euro, n-as avea sa-i dau. Nici nu i-as da, chiar de i-as avea. Cine vine sa-ti ceara ajutorul, o face, de cele mai multe ori, pentru ca nu se poate descurca altfel . 

De la ospatar, la manager de afaceri rentabile!
La cativa ani dupa liceu ati facut o facultate privata, specializandu-va pe Comert, dar, odata ajuns in Parlament, in 2000, ca un autodidact ce sunteti atI luat masuri. Din punct de vedere material, erati deja pe cai mari, cu afaceri rentabile. Ati facut Facultatea de Stiinte Politice. Cum era sa-l aveti profesor pe Cristian Parvulescu? Va stiati deja de pe “teren”... 
Era o frumusete! Eu am prins si facultatea de cinci ani. Nu am dat imediat licenta, dar dupa licenta, am mai prins un an si ceva la masterat. Deci peste  sase ani am invatat la SNSPA. Era delicat sa-i am profesori pe cei  pe care-i stiam din alt context, ca parlamentar. Daca nu mergeam la cursuri, nici nu aveam cum sa trec examenele. Nu sunt profesori care sa te treaca asa, fara sa fii la scoala, fara sa inveti. Daca mai vrei sa faci ceva cu scoala, sa fii cineva, atunci, daca nu iei totul in serios, risti sa ti-i faci dusmani. Eu, la examene ma asezam in prima banca, in fata profesorului. De obicei, colegii mei se asezau cat mai in spate, la examene. 

In primii ani de deputatie se simtea inca... "in vizita" la Parlament
Cand ati realizat ca trebuie musai sa va documentati, sa cititi mai mult decat alti colegi, sa acumulati informatii pentru a face fata statutului, pentru a fi la inaltimea colegilor mai invatati?
Intr-adevar, in perioada asta, de la Stiinte Politice, in ultimii 6-7-8 ani de zile a trebuit sa citesc chiar foarte mult. De prin 2003-2004, dupa primul mandat de deputat, am inceput sa citesc foarte mult.

Cum au fost, domnule Paun, primii ani de deputatie? Acum sunteti deja veteran, cu 12 ani in domeniu, dar, la inceput, nu v-ati simtit coplesit?
O, a fost interesant. In primii ani de deputatie, asemeni altor colegi probabil, ma loveam de situatii greu de gestionat, iar eu parca trebuia sa demonstrez ca este demn de asa demnitate, mai mult decat altii.

Ati simtit vreodata ca nu sunteti din acel film? Ca este palaria prea mare? Veneati din cu totul alt mediu...
Ca nu sunt de acolo, din acel film, nu am simtit nicicand! Normal ca am avut anumite situatii- legate de atitudine, de dialog, de a intelege lucruri. Erau anumite lucruri. In mod firesc, s-a intamplat chiar in  primul an de mandat, prin 2001. Ma uitam pe pereti. Eram inca in vizita, cum imi place sa spun.

In vizita?
Eram intr-o situatie delicata: Eu, din 2002, de cand am venit, am fost Seful Comisiei pentru Drepturile Omului. Eram prima data in Parlament, in primul an, eram si sef de comisie. Atunci am spus ca, automat, trebuie sa vad tot; sa citesc; sa “miros” lucrurile, sa vad care  este mersul lucrurilor, care-s dedesubturile unui dialog- care sa nu fie doar strict parlamentar. Toate lucrurile astea se invata. Nimeni nu s-a nascut invatat. Important este sa vrei. 
de Ella Nica - 8687 afisari
 
         
 
3.0 - 5189 voturi