Pe parcursul celor 53 de ani care s-au scurs de cind pe scena Ateneului Roman a rasunat gongul inaugural al Festivalului International de Muzica „George Enescu“, maestrul Viorel Cosma a fost un nelipsit martor si cronicar al acestui prestigios eveniment cultural. Din acest motiv, imediat dupa ce festivalul a ajuns la final, am avut curiozitatea de a-i solicita o privire retrospectiva asupra celor 20 de editii ale evenimentului.

Pentru maestrul Viorel Cosma, opera si viata lui George Enescu reprezinta subiectul predilect al cercetarilor si scrierilor sale. Asa se face ca, dintre cele 100 de carti pe care prolificul muzicolog le-a publicat pina in prezent, 14 ii sint dedicate lui George Enescu, iar acest numar va creste. Curind, o ampla cronologie adnotata a lui Enescu, pe care Viorel Cosma o considera „o carte fundamentala pentru romani“ si al carei manuscris este, deja, aproape gata, se va alatura celorlalte scrieri pe care Viorel Cosma i le-a dedicat lui George Enescu.
In mod firesc, si festivalul care se desfasoara sub auspiciile geniului muzical al lui George Enescu constituie o prioritate de grad zero pentru pasionatul muzicolog, care nu si-a permis niciodata sa nu fie prezent la concertele, probele de concurs si simpozioanele din cadrul festivalului.
Si daca vreodata se intimpla ca debutul evenimentului sa il surprinda in strainatate, maestrul Cosma nu tinea cont de nicio greutate. Lasa totul si revenea urgent la Bucuresti. „Mi s-a intimplat sa ajung la Ateneu direct de la aeroport si tot prindeam macar partea a doua a concertului inaugural“, povesteste cu insufletire maestrul.

Ce amintire pastrati de la prima editie, din 1958?
La finalul acestei prime editii s-a cintat opera Oedip, sub bagheta lui Constantin Silvestri, cu baritonul David Ohanesian, mezzosopranele Zenaida Pally si Elena Cernei, in regia lui Jean Ranzescu. Cenzura comunista a considerat capodopera lui Enescu o lucrare mistica si nu a permis sa fie publicata nicio cronica de spectacol. Ei bine, eu am fost singurul cronicar care a pacalit cenzura. Cronica mea a aparut tradusa in limba armeana, in ziarul comunitatii armenesti Nor Ghiauk – in romana, Viata noua, al carui colaborator eram.

Cum era Festivalul „Enescu“, la inceputuri?
Incomparabil mai restrins ca anvergura, fata de ceea ce se intimpla in prezent. Nu existau Sala Palatului si nici Sala Mare a Radiodifuziunii. La inceput cintau la festival doar Filarmonica „George Enescu“, Orchestra Nationala Radio si Filarmonica din Cluj. Apoi, doar romanii cintau din creatia lui Enescu.

Si acum?
Acum, marile formatii ale lumii invitate la festival cinta in proportie de 60-80% Enescu. Marii nostri dirijori, precum Horia Andreescu, Cristian Mandeal, Cristian Badea dirijeaza mari formatii simfonice din strainatate, iar un dirijor tinar precum Tiberiu Soare s-a aflat la pupitrul operei Oedip. Sint progrese imense realizate pe parcurs, si Festivalul „Enescu“ a ajuns, astazi, pe locul trei in lume, printre cele mai cunoscute festivaluri, precum cele de la Salzburg, Bayreuth, Edinburgh, Montreux.

In cariera dvs., pe parcursul deceniilor, ati cunoscut si intervievat vreo zece mii de compozitori si interpreti. Pe George Enescu ati avut prilejul sa-l cunoasteti personal?
Nu, dar l-am urmarit in concerte. Un eveniment de referinta a avut loc in anul 1946, la Sala Aro, pentru ca Ateneul fusese bombardat. Atunci, Enescu a cintat impreuna cu Yehudi Menuhin, in Concertul pentru doua viori si orchestra de Bach.

Profesia dvs. va ofera, uneori, prilejul de a intra chiar in posesia unor obiecte care au apartinut unor mari artisti sau personalitati. De la Enescu aveti asemenea amintiri?
Da, pe o carte de vizita am o mostra de parfum frantuzesc Oedip, care a fost produs la Paris, in anul 1936, dupa premiera operei cu acelasi nume, prezentata in acel an in capitala Frantei. Din admiratie pentru Enescu, francezii au scos pe piata nu doar parfumul Oedip, ci si o apa de colonie si o pudra cu acelasi nume, toate avind mare succes. De asemenea, pastrez o invitatie la restaurantul bucurestean Luzana, tot din anul 1936, la o petrecere data cu prilejul sarbatoririi lui Enescu. Pe cartonul invitatiei se specifica nu doar meniul, ci si muzica asigurata de celebrul lautar Grigoras Dinicu.

Revenind in actualitate, spuneti-ne ce ati prezentat in cadrul simpozionului care s-a desfasurat sub auspiciile recent incheiatului festival?
In cadrul simpozionului, am facut cunoscuta o descoperire extraordinara, relativ la cel dintii dascal al lui Enescu, de pe vremea cind avea sapte ani. Ple­cind de la observatia ca primele compozitii ale copilului Enescu erau lucrari la patru miini pentru pian, mi-am pus intrebarea: cu cine cinta Enescu la patru miini? Iata ce am descoperit. Cind Enescu trebuia sa mearga la scoala, in clasa intii, ca toti copiii, a fost trimis la studii in strainatate. De el s-a ocupat o frantuzoaica pe nume Lydia Cedre, o pianista care a trait, o vreme, in Romania. I-a fost micutului Enescu nu doar profesorul de la care a invatat sa scrie si sa citeasca in romana, franceza si engleza, ci chiar si o ade­varata mama, pe tot parcursul sederii sale la Viena – adica de la sapte la 11 ani. Tot ea l-a invatat sa joace golf. Se ocupa tot timpul de el: il ducea la spectacole, la expozitii, la plimbare in parc... Dupa ce „l-a crescut“ pe Enescu, aceeasi Lydia Cedre s-a ocupat si de educatia fiicelor regelui din Muntenegru. Una dintre ele a devenit regina Italiei, iar cealalta a Albaniei. Toate aceste lucruri n-au mai fost niciodata prezentate.