Radu Mihaileanu: "Suntem in epoca in care dam cu praf in ochi"

Regizorul Radu Mihaileanu a deschis recent Festivalul International de Film Bucuresti, in cadrul caruia si-a lansat cel mai nou lungmetraj, La Source des Femmes. Artist, dar fiu de ziarist, acesta nu poate ramane indiferent la tot ceea ce se intampla in societatea de astazi, atat de complexa si plina de primejdii. Asadar, pornind de la astfel de premise, Radu Mihaileanu ne-a vorbit, intr-un interviu acordat saptamana trecuta, despre importanta culturii ca protectie impotriva manipularii.

Radu Mihaileanu s-a nascut intr-o familie de evrei-romani din București. Tatal sau, Mordechai Buchman, a fost nevoit sa-și schimbe identitatea, luandu-si numele de Ion Mihaileanu, dupa evadarea dintr-un lagar de concentrare nazist, din timpul celui de Al Doilea Razboi Mondial.
La randul sau, Radu fuge din Romania in 1980 și se stabileste mai intai in Israel, apoi in Franța, unde absolva Institutul de Cinematografie din Paris. In tot acest timp, Radu Mihaileanu suporta povara unei identitati schimbate si a unui destin strivit, dar nu invins, de capcanele vietii: „Sentimentul strainatatii m-a marcat profund in momentul in care am emigrat. Am fugit, pentru ca nu mai puteam sa traiesc sub regimul lui Ceausescu. Atunci m-am izbit pentru prima oara de sentimentul indepartarii, al ruperii de o limba, de o cultura, de familie, de prieteni si de un fel de a fi, de un fel social. Cu prietenii, la Paris, la inceput, mi se parea foarte straniu. Insa nu erau ei de vina, ci eu, pentru ca veneam din alta societate. Aceasta a fost prima etapa.
Apoi am incercat sa-l inteleg pe tata, razboiul, tot ce s-a intamplat, de ce si-a schimbat numele, cum a supravietuit mai intai nazistilor, apoi stalinistilor, iar dupa aceea sub Ceausescu. Sentimentul acesta m-a acompaniat tot timpul, dar, la un moment dat, s-a transformat intr-o bogatie. M-a facut sa sufar foarte mult timp, insa mi-am dat seama ca este o bogatie sa am lucrul acesta in mine: ma uit la oameni, care, toti sunt, intr-un fel, instrainati. Chiar si un bucurestean care s-a nascut in Ardeal sau Moldova a fost si el instrainat intr-un fel, pentru ca a trebuit sa plece si sa se desparta de ai lui, sa ajunga la un alt tip de accent, un alt tip de prieteni. Deci incep sa ma uit tot mai atent la destinul fiecaruia”, povesteste regizorul.
Declicul care l-a facut sa plece din tara s-a produs inca de timpuriu. „Simteam cu totii ce inseamna Ceausescu si regimul dictatorial. De fiecare data, chiar daca traiam, eram cu prietenii si nu muream de foame, simteam ca, pentru un banc, pentru cineva care urma sa fie turnat, puteam imediat, de pe o zi pe alta, sa mergem la inchisoare. Pe atunci nu exista un avocat care sa ma poata apara din punct de vedere politic sau un ziar care sa poata sa apere, deci o opinie publica. Era teribil sa simti ca destinul tau depindea de un firisor. Aceasta senzatie s-a inmagazinat ani la rand. La un moment dat, mi-am dat seama ca vreau sa devin actor, apoi ca vreau sa fiu regizor si ca imi era imposibil sa spun povestile mele in Romania aflata sub regim comunist. Aveam doua optiuni: ori ma sufocam, ori mergeam la inchisoare. O a treia nu exista… Sau poate ca exista: pentru a supravietui, trebuia sa plec”, isi aminteste Radu Mihaileanu.
Chiar daca pe timpul acela suferea, Radu Mihaileanu stia ca nicio situatie nu dureaza la nesfarsit si ca arta ii uneste pe aceia care o inteleg: „Toti ma intrebau: «Cinemaul pe care vrei sa-l faci tu seamana cu care?». Le spuneam: «Cu niciunul! Seamana cu mine». Deci a fost greu la inceput sa le zic: «Asa sunt eu!». Acum este mult mai usor, pentru ca am semnatura mea. Stiu ca toate elementele acestea mi-au construit identitatea. Calatoriile in Israel, Etiopia, Rusia, copiii mei, sotia, prietenii, prietenele, toate acestea fac un om”, marturiseste regizorul.
Pe de alta parte, regizorul a constatat cu dezamagire dezinteresul fata de cultura al celor care detin puterea, acestia considerand-o o adevarata „corvoada”: „Inca nu s-a inteles importanta culturii, iar asta imi aduc aminte inca de pe timpul lui Ceausescu, cand ne intrebau in fiecare zi: «La ce foloseste cultura? Ca nu ne dati de mancare, nu ne dati de baut, nu ne dati haine. Deci nu sunteti folositori». Astazi ne dam seama mai mult ca niciodata ca lipsa de gandire, deci lipsa de cultura sau cea a descifrarii omenirii si a istoriei sale ne duce spre toate crizele. Sunt foarte surprins ca, in aceste vremuri cand traim toate crizele, care sunt rezultatul unei lipse de gandiri inainte, ne intrebam la ce ne foloseste… In lumea intreaga bugetul alocat culturii la nivel national sau chiar la nivel european e mai mic de 1%. Asadar, vom avea crizele corespunzatoare acestui procent. Franta, din fericire, este o tara pentru care cultura a fost foarte importanta si, ca urmare, mecanismele de presiune asupra oamenilor politici din partea oamenilor de cultura sunt foarte mari. Imi dau seama ca asta nu se poate castiga de pe o zi pe alta in orice tara si ca Romania este o tara democratica tanara, care trebuie sa-si castige si ea, incetul cu incetul, felul de a obtine anumite lucruri”, puncteaza Radu Mihaileanu.

„In Franta, statul nu plateste aproape nimic”
Radu Mihaileanu a ales sa fie coproducator la filmele sale, din dorinta de a-si exprima propria-i arta intr-un mod cat se poate de pur. Acesta ne-a explicat si care sunt regulile in industria filmului francez: „Suntem in epoca in care dam cu praf in ochi. Cu cat esti mai mult intr-o televiziune, intr-o emisiune de divertisment si nu de cultura, si spui doua-trei chestii amuzante, oamenii se duc sa te vada in film. In sistemul frantuzesc nu sunt numai banii statului… In Franta, statul nu plateste aproape nimic. Statul ne plateste cinemaul pentru ca ne-am batut, din punct de vedere politic, ca sa existe o lege de detaxare. Dar nu plateste statul din buzunarul lui: statul primeste o parte din impozit sau o parte din taxa. Noi am creat sisteme in care statul nu plateste nimic, ci doar cetateanul da 18% din pretul unui bilet la cinema. Daca te duci si platesti un bilet, chiar daca vezi un film american, 18% din pretul biletului se duce la filmul francez. In cazul Titanicului, care a facut mai mult de 21 de milioane de bilete vandute in cinema in Franta, 21 de milioane de spectatori au contribuit cu 18% la productia, difuzarea si imbunatatirea salilor de cinema din aceasta tara. Apoi, unei televiziuni, fie ea privata, fie de stat, i se impune ca din cifra de faceri sa dea 3,5% pentru finantarea filmelor din bugetul lor. Nici de aceasta data nu da statul, chiar daca e televiziune de stat, pentru ca este obligatoriu sa contribui la cultura nationala. Dar nu 3,5% doar pentru filmele mari, cu vedete, pentru ca ar insemna sa recream un Hollywood in Franta. Procentul trebuie repartizat. In aceasta maniera, ventilam, dam o diversivitate mai mare si din punct de vedere al bugetului, si din cel al expresiei”, a precizat regizorul.

„Cred in resursele inteligentei infinite si in umanismul omului”
Radu Mihaileanu face parte dintr-o organizatie din Franta care se numeste ARP (Auteur, Réalisateur, Producteur) si care inglobeaza un numar de aproximativ 200 de scenaristi, regizori, producatori, printre care se afla si celebrul Roman Polanski. Timp de doi ani a fost chiar si presedintele acestei asociatii. Cu alte cuvinte, el cunoaste bine toate dezbaterile si chestiunile de productie, dar tot timpul are nevoie de un partener care sa-i antreneze vointa. „Am nevoie de cineva care sa-mi spuna: «Esti un sportiv, esti bun, dar nu fugi inca!». Am nevoie de un dialog si de un partener, chiar si in faza de productie. Consider ca nu sunt suficient de inteligent singur, avand in vedere ca partea de productie este foarte complexa. Pana la urma, eu fac un film care sa ajunga la spectatori. Nu am pretentia sa ajunga la toti, dar sa aiba sansa de a exista. In mod vulgar, numim lucrul acesta «a exista pe piata»”, spune Radu Mihaileanu, care este nemultumit de modul in care sunt percepute filmele. „Tristetea mea de astazi este ca, dupa ce faci un film si muncesti la el cinci ani, fiecare lucru este masurat, fiecare detaliu. Imi pun tot felul de intrebari si, la sfarsit, singurele lucruri pe care criticii le spun sunt: «Este un film bun, cinci stele, actorii sunt formidabili, sunt frumosi». Nici in gandire, nici in subiect nu se mai analizeaza, in afara de primul nivel. Nu se analizeaza al doilea nivel, scene. Nici la nivel formal nu se mai analizeaza, nici limbajul cinematografic, nu se mai analizeaza cadratura, jocul actorilor, conditia umana… nimic”.
Pentru ca face un altfel de cinema si nu se poate incadra in noul val de regizori romani care au cucerit Europa cu filmele lor, i s-a reprosat din partea criticilor ca e prea umanist, ca filmele sale sunt cu „prea multa dulceata”, cu prea mult sentiment. „Eu nu mai am nevoie de sentimente negre, de oroare. Exista o parte a intelectualitatii care, atata timp cat nu vede acreala, dusmanie, partea neagra umana, li se pare ca nu vad arta”. Din experienta sa de viata a reiesit faptul ca omul e pe de o parte barbar - are o parte neagra in el, iar, pe de alta parte, daca tatal sau a supravietuit regimurilor stalinist, nazist si comunist, arta are si rolul de a zbura deasupra realitatii, de a impinge gandirea in alte parti, nu numai de a limita realitatea… „Eu cred in resursele inteligentei infinite si in umanismul omului. Chiar daca omul a repetat barbarii la infinit. Daca nu as mai crede, m-as sinucide”, spune Radu Mihaileanu. Cat despre presa de astazi, care, din cauza economiei si nevoii de a se vinde, uita de faptul ca e responsabila, regizorul considera ca rolul sau este in primul rand de a da un reper asupra culturii, si abia apoi de a informa. „Cu timpul, formatezi creierul oamenilor din fata, care vor ajunge sa aiba creier economic si politic, si stim ce inseamna politic azi. Cand vor fi probleme foarte complexe in lume, pe care omul trebuie sa le gandeasca, sa le descifreze, sa le cantareasca, cum poate el sa gaseasca solutii cand, cultural, i-ai dezvoltat o camaruta foarte mica, o debara. Creierul lui e mult mai dezvoltat politic, pe partea de publicitate si economie - care devine si ea o inertie. Avem totusi o responsabilitate. Eu am nevoie ca oamenii sa-mi descifreze de ce nu le-a placut filmul meu, dar dintr-un punct de vedere mai profund”, spune regizorul roman.

Filmul, un vector cultural puternic
„Societatea de azi este foarte complexa. Poate ca a fost asa mereu. Mie mi se pare din ce in ce mai complexa, ceea ce inseamna si calitativ, de mare potential, si tehnologic. Spectrul problemelor conditiei umane este foarte larg, foarte mare, deci foarte interesant. In acelasi timp sunt si multe primejdii, pentru ca tot evantaiul acesta poate sa ne duca intr-un haos teribil, intr-o pierdere de valori si de elemente de gandire teribila. Dar, in acelasi timp, e pasionant”, spune regizorul care, ca orice artist, dialogheaza in filmele sale intre realitate si imaginatie. „Din fericire si nefericire, filmul si audiovizualul au devenit in acelasi timp vectori culturali foarte puternici, pentru ca cei mici se uita foarte mult si la televizor, si pe internet si consuma foarte multe filme. Pe de alta parte, avem o responsabilitate: trebuie sa fim un vector de educatie si un vector efectiv de presiune asupra oamenilor politici, pentru ca nu noi, regizorii, ci mai ales actorii devin icoane”, ne-a mai spus Radu Mihaileanu.
Regizorul considera, printre altele, ca scoala romaneasca de film este una dintre cele mai bune, lucrul cu actorii romani fiind o placere. Si, pentru ca vizita sa in Romania s-a legat de lansarea filmului Izvorul femeilor, l-am intrebat pe acesta care au fost femeile care i-au schimbat viata. „Au fost multe si e posibil sa uit pe cineva. Mama este prima, fiind cea care mi-a dat viata si care m-a slefuit, apoi fosta mea sotie, mama copiilor mei, si o iubita pe care am avut-o in Romania. Mai sunt si Geta Angheluta, prima femeie care a crezut in mine in domeniul artistic, Miriam Raducanu, la fel, care m-a invatat sa dansez. Multe… Sanda Manu, Silvia Popovici…”, spune acesta, nostalgic.
Si pentru ca in viata fiecarui om exista momente delicate, barbatul Radu Mihaileanu depaseste situatiile dificile simplu: uitandu-se in ochii copiilor lui. „Ma uit in ochii lor si-mi spun: pentru ei trebuie sa fac tot. Sa continui si sa incerc. Pentru ei pot sa merg pana la capatul lumii. Nu le creez eu drumul in viata. Ei sunt independenti; daca am scapat dintr-o dictatura, nu inseamna ca intram in alta. Stiu ca s-au indragostit de meseria mea de o maniera diferita. Cel mare vrea sa fie actor, cel mic vrea sa faca regie si productie. Cand ei se vor decide, eu sunt dispus sa-i ajut, sa le dau si lor din putinul pe care l-am inteles. Si vorbesc aici despre omenire”.
Radu spune ca armonia in societate se poate regandi prin cultura si educatia de a-i invata pe ceilalti sa gandeasca si sa inteleaga complexitatea lumii. Sa nu zica „da” la tot, ci sa aiba ei o opinie personala si diversa, o capacitate subtila de a analiza omenirea si istoria omenirii si de a se exprima. „Nu trebuie sa accepte tot ce li se spune. Doar asa vom reusi sa dezvoltam democratia, complexitatea si diversitatea omenirii. Cultura este indispensabila, pentru ca ne invata sa intelegem complexitatea, in timp ce incultura ne impinge la simplitate, noi devenind astfel usor de manipulat. Cei care investesc putin in cultura sunt niste inconstienti care nu-si dau seama cat rau fac generatiilor noastre si generatiilor viitoare”, declara Radu Mihaileanu.
Daca in perioada comunismului cenzura in arta era la ordinea zilei, regizorul a constatat cu mahnire ca si astazi aceasta exista in continuare, singura diferenta fiind forma pe care o imbraca. „Unii spun: «Publicului nu o sa-i placa!». E un fel de cenzura economica. Zic: «Taie asta sau pune asta, ca sa vina publicul, ca sa facem mai multi bani». Din fericire, am niste colaboratori foarte buni, care-mi sunt prieteni si pe care i-am selectat, alungandu-i pe cei care imi impuneau o astfel de cenzura. Odata ce ai supravietuit regimului Ceausescu, nimeni nu poate sa-ti impuna ceva in viata ta”, este de parere Radu Mihaileanu. Traind departe de Romania, regizorul se fereste, de asemenea, sa faca declaratii politice, temandu-se ca ar putea fi prea „superficial”. „Mi-e frica sa nu fiu simplist. Imi place complexitatea. Sunt impotriva nationalismelor, dar fiecare situatie e complexa si trebuie tratata ca atare. De exemplu, problema ungurilor din Transilvania trebuie ascultata si tratata cu o anumita complexitate, la fel cum trebuie tratata si cea a romanilor din Moldova ucraineana sau cea a bulgarilor din Dobrogea. Nu trebuie sa spunem: «Asta e a noastra. Punct. Nu mai vorbim». Ba da, vorbim, si incercam sa avem o reflexie, o gandire complexa, sa-i ascultam pe toti, din toate punctele de vedere, si abia dupa aceea sa analizam”, declara Mihaileanu care si-a reconfirmat prin film talentul si dragostea pentru temele sale favorite: exilul si identitatea nationala.
de Anca Lapusneanu - 2679 afisari
 
         
 
4.0 - 2 voturi