Pe urmele poetului Gheorghe Tomozei, cu Cleopatra Lorintiu
    POZA:
   
 

Pe urmele poetului Gheorghe Tomozei, cu Cleopatra Lorintiu

Scriitorul, poetul si jurnalistul Gheorghe Tomozei ar fi implinit anul acesta 75 de ani. In memoria acestui om care
s-a daruit culturii, preferind sa ramina independent toata viata, a aparut, la Editura Tiparg, volumul Fragmenta­rium - manuscripte, articole (’91-’93). Editia este realizata de scriitoarea Cleopatra Lorintiu, care a fost o perioada sotia poetului, si de autorii argeseni Ion C. Hiru si George Baciu, de la fundatia argeseana „Petre Ionescu-Muscel“, pe baza documentelor de arhiva furnizate de fiul poetului, Maximilian Tomozei.

Nu ati fost inhibata de celebri­tatea celui care era sotul dvs., poetul Gheorghe Tomozei?
Vedeti, mi-e realmente greu sa va spun acum, retrospectiv, ce resimteam cu exactitate atunci. E paradoxal, nu? Este adevarat ca Gheorghe Tomozei era un scriitor supercunoscut in acea vreme. In anii ’70-’80, el era un fel de cap de afis al vietii noastre culturale. Publicase zeci de carti, nu numai de poezie, ci si eseuri, amintiri, biografii, restituiri, carti pentru copii, in fine, genuri diverse. Dar mai cu seama publicistica il facea foarte cunoscut de publicul larg, caci piata presei scrise era foarte restrinsa, iar el detinea rubrici importante la publicatiile cele mai citite, de genul Informatia Bucurestiului sau Flacara. Imaginati-va un moment in care programele de televiziune aveau doua ore pe zi, iar simbata si duminica inca vreo citeva ore, iar Tom, cum ii spunea toata lumea, avea minutul lui rezervat in emisiunea cu cea mai mare audienta posibila, La sfirsit de saptamina, facuta de Tudor Vornicu, Ileana Vlad si Ana Potra. Asa se si numea rubrica, Un minut cu
Gheorghe Tomozei. Articolele lui, interventiile lui la radio sau tv aveau o puritate culturala si o distinctie morala; nu a produs texte de care i-ar fi putut fi dupa aceea rusine, nu a inchinat osanale, nu s-a compromis, cu alte cuvinte.

Erati cu mult mai tinara decit el, nu-i asa?
Da, intre noi era o diferenta de 20 si ceva de ani. O diferenta mare, ceea ce facea ca si elanurile noastre sa fie diferite. Tom se considera batrin! Acum, cind ma gindesc la anii aceia, imi vine sa rid: el, la 50 de ani ai lui, se considera batrin, atunci. Eu, la 50 acum, ma consider tinara, iar in Franta, in zilele noastre, unei femei aflate la virsta mea i se spune „jeune dame“. E o diferenta de perceptie, un fel de decalaj in timp. Perspectiva s-a schimbat, durata de viata e alta.
Totusi, faceati parte din generatii literare diferite, in plus Tomozei era foarte cunoscut pentru restituirile sale literare, mai cu seama Labis si Nichita Stanescu, cum am vazut din plin in cartea pe care ati alcatuit-o, Fragmen­tarium, aparuta de curind.
Da, e o carte pe care am alcatuit-o cumva din cioburi. Am publicat citeva articole pe care Tom apucase sa le presare prin ziare dupa anul 1990, dar care, din cauza tirajelor si a marii dezordini din presa imediat postrevolutionara, ramasesera total necunoscute. Apoi, am vazut ca articolele in sine aveau nevoie de explicatii, asa am alcatuit cartea – cu un cuvint inainte substantial pe care l-am scris eu, cumva explicativ, cu foarte multe fotografii inedite, insotite si ele, copios, de explicatii, apoi cu citeva interviuri pe care el le acordase in epoca si citeva contributii ale celor care au suportat financiar publicarea, cei carora le-am donat, impreuna cu fiul meu, Maximilian Tomozei, unicul mostenitor al poetului, o buna parte din biblioteca acestuia, mai exact Fundatia „Petre Ionescu-Muscel - Pietrele Doamnei“ din satul Domnesti, judetul Arges, reprezentata de domnii Ion C. Hiru si George Baciu, ei insisi autori.

De ce ati donat biblioteca poetului unui sat din judetul Arges? Gheorghe Tomozei era bucurestean.
Buna observatie. La Bucuresti, surprinzator, nu s-a putut face absolut nimic pentru memoria scriitorului. Pe de alta parte, postumitatea scriitorilor nostri e destul de precara. Nimeni nu isi mai aminteste de ei. Pe urma, Tom era legat de Arges, mama lui se tragea de acolo, el insusi isi incropise o garsoniera la Cimpulung Muscel, unde isi invita prietenii, o perioada fusese redactor-sef al revistei Arges din Pitesti, creind acolo un adevarat fenomen literar in anii ’70! Tot atitea motive ca biblioteca lui sa fie azi un loc public, in Domnestii de Arges, si care poate fi vizitat de oricine.

Nu v-ati temut ca ramineti in umbra poetului?
Asta nu, de altfel scriam in maniere total diferite si traseele noastre erau distincte. Nu inseamna ca nu apareau scintei frecvente in discutiile noastre – nu aveam aceleasi gusturi, nici aceeasi maniera de a privi drumul nostru literar. De exemplu, Tom imi reprosa frecvent faptul ca faceam interviuri scrise, la radio, la tv. El considera asta ca un fel de diminuare a misterului imaginii publice si apela frecvent la spunerea lui Nichita, aceea in care trebuie, la un moment dat, sa alegi. Era o exprimare metaforica, un pic caraghioasa, dar v-o spun. Nichita zicea: „Sau tii tu para – in sensul de microfon, care semana la vremea aceea cu o para malaiata –, sau ti se tine para. Ce preferi?“. Adica, sau esti tu intervievat, deci cel important, cel de-spre care se vorbeste, sau esti tu cel care intreaba, redactorul, reporterul. Sincer, mi s-a parut cruda convingerea asta a lor, era ca si cum viata literara ar fi fost construita pe paliere si pe scari de importanta! In ceea ce ma priveste, toata viata, nu m-am ferit sa pun intrebari, sa ascult, sa inregistrez si sa redau, sa fiu si reporter, sa transcriu interviurile.

De citiva ani ne luptam cu „saracia spirituala“. Care credeti ca ar fi diagnosticul pus de jurnalistul Tomozei societatii romanesti actuale?
Sincer, ar fi fost foarte, foarte deprimat si ar mai fi murit o data, de tristete. Asta obisnuia el sa spuna de-spre Nichita Stanescu. Ca, daca ar fi trait dupa 1989, ar mai fi murit o data, nu de ciroza, ci de scirba. Totusi, sa nu terminam pe acest ton deprimant. Opera lui Tomozei exista si merita sa fie descoperita. Ea ofera oricarui cititor, indiferent de gust si de virsta, cite ceva demn de a fi citit, retinut, ceva de neuitat. E o invitatie, dar si o rugaminte de suflet.

Gheorghe Tomozei s-a nascut la 29 aprilie 1936, la Bucuresti. A urmat cursurile Scolii de Literatura „Mihai Eminescu“ in generatia de aur, avindu-i colegi pe Lucian Raicu, Fanus Neagu si Nicolae Labis. Pasii l-au purtat catre presa scrisa si inca de la virsta de 18 ani a publicat constant in ziare si reviste, colaborind la radio sau la televiziune, pina in ultima zi a vietii sale. Ca scriitor, poet si eseist, Gheorghe Tomozei a publicat peste 60 de carti de beletristica in timpul vietii, fiind distins in nenumarate rinduri cu principalele premii literare ale vremii. Cartile care au ramas in memoria colectiva sint Suav anapoda, Ierbar de nervi, Manuscrisele de la Marea Moarta, Plantatia de fluturi. In jurnalism, Tomozei a avut un spirit acid, de pamfletar. A fost marcat toata viata de mari prietenii literare, cea pentru Nicolae Labis si cea pentru Nichita Stanescu, iar in memoria acestora a publicat volume de amintiri si albume memoriale. S-a stins din viata la 31 martie 1997, in apartamentul sau din Aleea Deleni din Bucuresti. A avut un singur fiu, Maximilian Tomozei, in prezent fotograf la Paris.
de Daniela Titire - 2659 afisari
 
         
 
4.0 - 2 voturi