O lectie de excelenta de la Sile Dinicu
    POZA:
   
 

O lectie de excelenta de la Sile Dinicu

Compozitor, dirijor, pianist si orchestrator roman, Sile Dinicu, magician al baghetei si al notelor muzicale, a stiut sa isi traiasca viata indiferent de timpurile pe care le-a traversat, ajutandu-i neconditionat pe cei din jurul sau. Sunt fericitul posesor al unor amintiri cu valoare de arpegiu sufletesc. De dragul lui „nenea Sile“, vi le impartasesc.

Din aceasta selecta galerie nu putea, cred, sa lipseasca Sile Dinicu, neuitatul dirijor al Orchestrei de Estrada a Radioteleviziunii Romane, generos descoperitor si patimas sustinator al unei prestigioase pleiade de tinere talente. Sile Dinicu a fost si a ramas un „domn“ in adevaratul sens al cuvantului, lucru nu chiar atat de usor intr-o lume in care sub apelativul „tovaras“ erau destui care voiau sa isi drapeze grele tare de instructie sau de caracter. Intamplator sau nu, se implinesc in acest an 50 (cincizeci!) de ani batuti pe muchie de cand l-am cunoscut pe „nenea Sile“. Eram elev de liceu la Caracal si meloman impatimit. Oricat de curios ar parea, „in orasul celor sapte minuni“ (cum s-au strofocat sa il numeasca insi fara gena umorului) exista o vie viata spirtuala. La Casa de cultura, sub directoratul neobositului Misu Slatculescu, se asculta si se facea muzica buna, iar un cerc select de intelectuali, scriitorul Nicolae Paul Mihai, avocatul Nicu Dulama si artistul fotograf Gheorghe Malciu erau degustatori avi­zati de jazz. Care jazz incepuse, mai pe fata, mai pe furis, sa nu mai fie considerat ca „muzica a decadentei imperialismului american“, datorita curajului si maiestriei lui Teodor Cosma, Jancsy Korrossy, Jean Ionescu, Alexandru Imre. Fiind eu dat la lectii de pian - sub indrumarea doamnei Sofia Dinu, profesoara care il introdusese in universul „undei clapelor“ si pe compozitorul Radu Serban -, m-am apropiat de lumea interzisa a jazzului, iar de aici pana la ideea de a „da la Conservator“ nu mai era decat un pas.

Drept care, mi-am luat inima in dinti si l-am cautat la Radio pe Sile Dinicu, cel pe care il remarcasem de la televizor pentru eleganta cu care dirija orchestra care il urmarea fascinata. Nici pana azi nu m-am dumirit ce va fi fost in mintea „domnului Sile“ atunci cand i-am cerut sa ma asculte. Mi-a dat adresa: „Pe Brezoianu, in spatele blocurilor de la Sala Palatului, in fata este un scuar, iar la parter, o alimentara“. La ora cinci dupa-amiaza fix, am urcat la etajul II. M-am prezentat si, fara vorba multa, am fost introdus in salonul unde ma astepta Maestrul. Mi-a intins mana si, de indata, a deschis capacul pianului: „Hai, tatale, canta!“.

Am cantat ceva din potpuriurile lui Jancsy Korrossy, ceva din Radu Serban si, cireasa de pe tort, ceva care se voia compozitie proprie. M-a ascultat in liniste si dupa asta mi-a spus direct: „Tatale, tu canti bine, dar daca vrei sa iesi in fata, trebuie sa canti cel putin foarte bine“. A fost prima lectie pe care am deprins-o de la „nenea Sile“ si anume ca, in arta, performanta nu se poate face daca ramai la nivelul lui „printre altii“. Pentru asta, exigenta unui prieten mai varstnic, care te fereste de cantecul de sirena al lui „merge si asa“, este cel mai bun sfatuitor.

Cu timpul, vizitele la „nenea Sile“ s-au inmultit si au castigat in invataminte - pentru mine, desigur. Astfel am descoperit o alta fata a omului si artistului Sile Dinicu - o nemarginita generozitate. Mi-a vorbit, de pilda, pe la inceptul lui 1963, despre un „tanar de care o sa mai auzim“, Florin Bogardo. Acesta se lansase cu o melodie („As vrea sa-ti dau, primavara,/ Cu parcuri si flori/ Si marea cu valuri“) intepretata de Valentin Baciu, un solist cu o voce aparte, despre care, din pacate, nu am mai auzit dupa aceea… In acelasi an, 1963, la Festivalul de la Mamaia, prezicerea lui „nenea Sile“ se adeverea: Florin Bogardo castiga un premiu pentru melodia Cum e oare?, pe versuri de Madelaine Fortunescu, interprertata de Margareta Paslaru.

Peste o vreme, apetitul meu pentru muzica s-a domolit, fiind cuprins de o brusca aplecare catre gazetarie. Asta nu a insemnat ca m-am indepartat de „nenea Sile“. Il vizitam cu regularitate si ii dadeam de stire mai de fiecare data cand cate o productiune a mea vedea lumina tiparului. O dureroasa cumpana de viata m-a adus insa la „nenea Sile“. Prilej cu care i-am redescoperit uriasa generozitate. In urma unei nemernice inscenari, mama, farmacista la Caracal, a fost condamnata si, ca sa fie tacamul complet, niste baieti de bine mi-au trimis scrisoare la facultate (Facultatea de Filozofie). De pe urma careia un „tovaras conferentiar de ecomomie politica“, luat cu treburile de partid, uitase sa-si treaca examentul de bacalaureat, m-a lasat repetent. Unde sa ma duc? La „nenea Sile“, fireste! Dar nu singur, ci dimpreuna cu prietenul meu, poetul George Tarnea. Pe care, prudent, l-am lasat pe o banca in fata blocului. Atata i-a trebuit doamnei Vichi, sotia lui „nenea Sile“. A coborat val-vartej si s-a intors cu George de mana. Dupa o masa copioasa si o sueta indelunga, am plecat spre caminul Grozavesti cu cate o sacosa plina ochi si cu niste bancnote pe care gazda ni le-a pus in buzunare cu un zambet complice: „Lasa , tatale, mi-i dati voi inapoi, la prima leafa“.

Ultima oara l-am revazut cu putin inainte ca „nenea Sile“ sa paraseasca aceasta lume. Lucram la ziarul Realitatea romaneasca si i-am luat un interviu pentru suplimentul Pensionarul. Suferise un groaznic accident cerebral si mi-a spus plangand: „Uite, tatale, ce a mai ramas din mine“. Am incercat si, poate ca, pe alocuri, am si reusit sa redau, in interviu, ceea ce a fost si ceea ce trebuie sa ramana din artistul de exemplara constiinta Sile Dinicu.

Ultima mea intalnire cu domnul Sile Dinicu a fost tot printr-un articol. La stingerea sa, am vrut sa scriu in cotidianul Vremea, condus de Adrian Paunescu, o scurta consemnare. Verdictul poetului a fost categoric: „NU o stire, un sfert de pagina de ziar!“.
Ajuns la capatul acestor randuri, simt nevoia unei deslusiri. Am evocat figura luminoasa a mondenului Sile Dinicu nu printr-o exegeza pretentioasa, ci prin aceste modest arpegiu de suflet. Sper ca nu mi se va aplica ghilotina lui „nu slavindu-te pe tine, lustruindu-se pe el“, fie si pentru ideea ca asemenea oameni sunt si raman exemple tocmai prin lectiile de omenie si de frumos pe care ni le da trecerea lor prin aceasta lume incalcita.

Sile Dinicu a fost si a ramas un „domn“ in adevaratul sens al cuvantului, lucru nu chiar atat de usor intr-o lume in care sub apelativul „tovaras“ erau destui care voiau sa isi drapeze grele tare de instructie sau de caracter.

de Serban Cionoff - 5727 afisari
 
         
 
4.9 - 18 voturi