Surprinzator sau nu, in aceste vremuri in care sintem invatati sa privim mai mult partea goala a paharului si in care darimam fara a mai construi nimic in loc, unii romani se chinuiesc sa supravietuiasca prin cultura. Arta tine de foame, chiar daca, din nefericire, de prea putine ori avem ocazia de a aplauda opera adevarata in loc sa facem temenele in fata sterilului. Poate nu intimplator, saptamina trecuta am avut ocazia sa aplaudam la scena deschisa doua acte culturale consumate concomitent, care au avut menirea de a ne reaminti ce inseamna cu adevarat spatiul romanesc. Lansarea volumului Templul brancusian al iubirii de Nina Stanculescu, aparut in conditii grafice deosebite, a fost o adevarata sarbatoare, care i-a avut ca amfitrioni si comentatori pe criticii si istoricii de arta Pavel Susara si Ruxandra Garofeanu, alaturi de care s-au mai aflat poeta Ana Blandiana, scriitorul Romulus Rusan si editoarea si poeta Doina Uricariu, aceasta din urma in calitatea sa de autoare a prefatei volumului. In acelasi timp, poetul Laurian Stanchescu a anuntat ca a demarat o campanie de stringere a fondurilor necesare aducerii in tara, de la Paris, a osemintelor lui Constantin Brancusi. Nu voi insista asupra operei genialului sculptor, pentru ca romanii s-au obisnuit sa vorbeasca despre valorile lor ca despre fotbal, in sensul in care toti ne consideram purtatori avizati de opinii, desi, de multe ori, sintem paraleli cu respectivele subiecte. Trebuie mentionat insa faptul ca ambele gesturi merita salutate in pozitie de drepti, mai ales ca ele reprezinta pusee de normalitate intr-o lume in care am uitat cine sintem. Adevaratul nationalism se naste din bucuria creatiei si din redescoperirea perpetua a miturilor care ne-au dat viata, nu din discursuri lozincarde tinute de pe burlanul Palatului Parlamentului. Romanii au nevoie de Brancusi asa cum au nevoie de intelegerea bucuriei reale pe care ti-o ofera adevarata libertate, aceea spirituala. Din pacate, aceste gesturi firave (pe care, asa cum ne asteptam, presa devoratoare de chiloti comestibili le-a ignorat total si pe undeva poate ca e mai bine ca s-a intimplat astfel) ramin neinstitutionalizate, iar forurile abilitate in acest sens se ocupa cu orice altceva decit cu sustinerea culturii nationale. Dar Brancusi, maestrul care a izbutit sa sculpteze lumina, e viu si respira linga noi, dojenitor…