Luminita Dobrescu, prima cistiga­to­are a trofeului „Cerbul de Aur“, in anul 1969, a avut o viata demna de un roman. Premiul i-a deschis multe usi, interpreta avind ocazia sa semneze la scurt timp un contract cu o casa de discuri din Berlin. A ramas acolo o perioada, apoi a divortat si s-a mutat in Italia, unde locuieste si in prezent. Despre teroarea pe care a trait-o din pricina Securitatii si dezamagirea pe care i-au provocat-o colegii ei de breasla, Luminita Dobrescu ne-a vorbit intr-un interviu, pe care revista VIP il va publica in doua numere…

De ce ati plecat din Romania?
Perioada in care am parasit Romania era una prospera, ma aflam la inceput de cariera, ma lansasem exceptional, aveam deja compozitorii mei care-mi scriau piese de neuitat, studiam la Conservator si eram proaspat casatorita cu un student de la Arhitectura, foarte cultivat si foarte frumos. Daca n-ar fi existat soacra care sa ne incurce viata si sa ne dezamageasca visele, poate eram si astazi impreuna. Complexul situatiei care m-a facut sa iau hotarirea de a ma desparti si sa parasesc tara definitiv a atras dupa sine suferinta familiei mele, dar si a mea. Impotriva sortii nu poti face nimic, eu cred in ea. Daca stau si ma gindesc, in mod sigur m-as fi descurcat si in Romania destul de onorabil, as fi facut o frumoasa cariera muzicala, un singur lucru, cu tot riscul, nu s-ar fi intimplat: sa colaborez sau sa ma pun bine cu serviciile de informatii ca sa pot beneficia de toate avantajele necesare unei ascensiuni rapide. Oricum, anii pe care i-am trait in Romania au fost superbi.

Ati fost condamnata la zece ani de inchisoare politica. Cum s-a intimplat asta?
Acest capitol al vietii mele din anii ’70 vi-l voi prezenta in detaliu, tocmai pentru a impiedica eventuale interpretari. Toti cei care, inainte de 1989, in special in anii ’60 si ’70, aveau curajul sa paraseasca tara definitiv - in conformitate cu legea in vigoare a acelor vremuri, fiind considerati „tradatori de patrie“ - erau supusi, in absenta, unui proces in cadrul Tribunalului Militar. Era o procedura „penala“ in urma careia, fara exceptie, erau condamnati cu totii la cinci ani de inchisoare politica. Aceasta procedura destul de complexa, in baza careia trebuia intocmit un dosar penal, ii viza in exclusivitate pe romanii care ramasesera in strainatate din motive politice si care se deosebeau radical de „unii“, „fugiti“, asa cum se dadeau, care, de fapt, aveau alte misiuni de executat pentru serviciile secrete ale tarii. Am avut posibilitatea de a vedea acest dosar, dupa 39 de ani, de a carui existenta nu aveam habar. Citindu-i continutul, mare mi-a fost mirarea cind am gasit nume apartinind unor „prieteni“ si colegi de breasla care treceau sub numele de informatori date cu privire la activitatea mea din Germania, dar si la intentiile mele din acea vreme de a nu ma mai intoarce in tara… Am ramas cu un profund dezgust fata de fatarnicia si oportunismul acestora.

Despre cine vorbiti?
Cu o deosebita placere i-as fi enumerat acum, dar legea, „bine ticluita“, nu permite niciun comentariu din partea celui in cauza.

Ce s-a intimplat dupa ce ati aflat cine va spiona?
Dupa putina vreme am fost amnistiata. Asta se intimpla in 1973 si am ramas numai cu doi ani de pedeapsa de „ispasit“. Cum eu locuiam inca din anul 1970 in Berlinul de Vest, nu era cazul unei ispasiri a pedepsei in adevaratul sens al cuvintului, era numai un titlu care „infrumuseta“ dosarul penal. Singura consecinta cu adevarat neplacuta, in urma depunerii cererii mele de azil politic in Germania, era imposibilitatea de a-mi revedea parintii timp de sapte ani. A fost o perioada greu de suportat atit pentru mine, cit si pentru parintii mei, care suportasera destule presiuni din partea Securitatii, cu privire la intoarcerea mea in tara. Am avut taria sa trec peste aceasta problema, la fel si ai mei, dupa care am dobindit cetatenia germana, iar din acel moment toata situatia a devenit clara si sigura, nici mie si nici parintilor mei nu ni se mai putea intimpla nimic. Din acel moment ei au primit si permisiunea de a ma vizita in fiecare an.

Cum ati reusit sa depasiti aceasta perioada?
Ma intrebati daca am suferit in acel timp… Evident ca da. Nu e usor cind esti tradata de cei pe care-i considerai prieteni si cind ti se face un dosar penal, cu toate ca nu eram nici membra de partid, si esti condamnat la inchisoare politica!

Care au fost, de fapt, motivele pentru care ati refuzat sa va intoarceti in tara?
In primul rind refuzasem sa colaborez cu serviciile de informatii. Apoi, viata mea privata. Mai exact, casnicia, care nu functiona din cauza unei soacre ce exercita o influenta nefasta asupra propriului fiu, pe care il iubea anormal. In acea vreme, daca nu colaborai cu Securitatea, era aproape imposibil sa iesi in strainatate, sa faci turnee, fara a fi „observat“ la fiecare pas. Nimeni nu putea intretine relatii cu strainii fara a da socoteala de continutul convorbirilor, sa nu mai vorbim de casatoriile mixte cu strainii, care implicau o colaborare directa sau indirecta cu serviciile secrete. Am avut intotdeauna curajul civic si coloana vertebrala de a nu ma subordona nimanui, de a nu ma supune unei dictaturi comuniste, drept care privesc cu mindrie spre trecutul meu si ma felicit.

Ce v-a oferit viata din Occident?
Tot ce-mi doream. Libertatea gindirii si a exprimarii iti confera bogatia sufleteasca. Intr-un sistem de dictatura, de minciuna si meschinarie, de ascundere a „adevaratei tale personalitati“, n-as fi dobindit-o niciodata! Aici am avut posibilitatea sa cint, sa ma ocup de arta, sa-mi fac o cultura pe masura visurilor mele, sa posed un comportament dezinvolt, sa spun ce gindesc, sa nu fiu nevoita sa mint sau sa ma ascund. De aceea, astazi, analizind societatea romaneasca, ajung la concluzia ca mi-ar fi nespus de greu sa-mi schimb felul de a fi pentru a putea fi inteleasa si apreciata de unii. In aceasta lunga perioada am inregistrat multe discuri, am jucat in filme de televiziune, am dat spectacole, iar unul dintre marile mele succese a fost varianta germana a hitului american I’ve Found My Freedom.

Am inteles ca sinteti si acum invidiata de unele soliste. Despre cine este vorba?
La aceasta intrebare nu va pot raspunde cu exemple concrete, pentru ca ar insemna sa-mi pun in cap o serie de colege, care atit ar astepta. Asa sintem noi, vesnic nemultumiti, vesnic invidiosi pe realizarile semenilor nostri, vesnic mistici, vesnic melodramatici. Nu vreau sa se inteleaga gresit, ca nu mi-as iubi poporul din care descind. Il iubesc chiar foarte mult si, din pacate, trebuie acceptat asa cum este, pentru ca avem si nenumarate valori atit in tara, cit si in strainatate; totusi, exista acest dezechilibru al comportamentului. Faptul ca eu fusesem fericita cistigatoare a mult-rivnitului trofeu „Cerbul de Aur“, si nu domniile lor, le-a determinat sa latre si latra si in continuare ocazional. Unele sint mai „diplomate“, asa cum se cred, si se comporta atit de amabil, ca-ti vine sa o iei la fuga, sa nu mai vezi si sa simti fatarnicia.

(Continuarea, in nr. viitor)