Iuliana Vilsan nu sta doar la originea unor productii spectaculoase; ea insasi este asa, la modul cit se poate de propriu. Cine n-a vazut-o cu pesti „in cap“ sau cu pisici n-are de unde sa stie. Dar nu e timpul pierdut. Iuliana este unul dintre cei mai originali artisti romani, iar in acest an a fost distinsa cu Premiul UNITER la sectiunea Scenografie.

Absolventa a Facultatii de Limbi Clasice (este specialista in latina), dar si a Facultatii de Arte, Iuliana a cistigat in notorietate in ultima vreme mai ales pe zona scenografiei, datorita colaborarii cu regizori ca Mihai Maniutiu si Radu Afrim. „Ambii regizori sint puternici, provocatori, te obliga cumva sa mergi in ritmul lor“, spune artista, dezvaluind si demersul ei catre scenografie. „Intii a fost simpla lectura a unui text, apoi incercarea de a comunica un mesaj, dorinta de a-l transmite cit mai complet, faptul de a intelege si de a reprezenta in spatiu. Apoi, adincind mai mult acest proces, emitator-receptor, mi s-a parut ca se intimpla o multime de lucruri, care pot avea ca rezultat final facerea unui spectacol.“

Evadind din pictura in scenografie si invers
„Exista aici - intre scenografie si pictura - o diferenta esentiala: ca pictor, retragerile in atelier sint exclusiv pentru mine si sint legate de problemele care ma preocupa si pe care le exprim asa cum ma pricep eu mai bine. Ca scenograf, acest proces inseamna munca in echipa cu tot ce presupune aceasta: toleranta, rabdare, ascultarea celuilalt, facerea impre­una. Or, asta inseamna mai mult decit luarea in piept a unui subiect de unul singur. Nu e nimic daca o imagine sau ceva din costumul pe care l-ai creat tu nu concorda cu ceea ce se intimpla pe scena. Dar daca tu tii neaparat sa fie ex­pri­mat, intri intr-un grav conflict cu ceilalti si apare inevitabilul «cine are dreptate». In teatru exista acest conflict, pentru ca majoritatea vrea sa se exprime pe sine.“ Insa cele doua tipuri de creatie se completeaza reciproc. Dupa o serie de experiente in teatru, creatoarea „ataca“ altfel suprafata de pictura. Si invers, „aruncata“ din pictura in teatru, riscul de a vorbi «de unul singur» este minimalizat.

Regresul catre punctul zero
„Este foarte periculos sa te duci de unul singur intr-un discurs“, afirma Iuliana, in rest, exista echipe compatibile si compatibilitati. Asa cum este ea, in acest moment, cu Radu Afrim. „Cred in compatibilitate, dar nu intr-una absoluta. Eu nu cred nici in suflete-pereche, poate exista un miraj, o minciuna placuta in care crezi. Dar mai mult nu. In fond, ne-am nascut singuri si vom muri singuri, iar in viata si in arta, intre aceste capete exista intilniri. Depinde doar de noi sa le facem placute. Ele se consuma inevitabil, pentru ca drumurile n-au cum sa fie unite. Acum m-am intilnit cu Radu, intr-un moment cind manifestarile noastre artistice concorda, dar fiecare are preocupari diferite.“
„Pentru mine, scenografia a insemnat un demers individual si intr-un fel fugind de scoala. Am terminat Facultatea de Litere, cu studiul absentei textului, am debutat in scenografie cu spatiul gol. A fost un regres catre punctul zero, o revolta asupra spa­tiului in care m-am nascut. Apoi am debutat in costume cu oameni goi. E foarte greu sa-ti porti corpul gol, pentru ca a te situa in exteriorul tau e un gind vinovat, narcisic. Tu vrei sa fii intr-un anume fel - sa pari. Dar astfel te indepartezi de autentic.“

Spatiul claustrat
„Sa fii ca intr-o cutie – asta au simtit toti cei care au vazut Herr Paul. Toti au avut aceasta senzatie, a unui spatiu fara perspectiva. Dar asa este povestea lui Herr Paul, un batrin care a pierdut tot. In aceste conditii, singura valoare reala este de a ne privi in interior si a vedea ca am fost inzestrati cu puterea de a crea. Situatia limita in Herr Paul este ca prin asta recreeaza el o lume prin lucrurile din jur. Or, recreindu-le, vorbim de valori umane, de viata.“
Paradoxal poate, Iuliana nu merge prea des la teatru. Spune, de fapt, ca e selectiva. In schimb, prefera expozitiile. Evident, in fondul sau launtric e pictorita. Un sevalet mare troneaza in atelierul ei. Din superstitie insa nu spune ce ascunde sub el. Nu viseaza nici sa faca scenografia cine stie carei mari piese. Pur si simplu, cind lucreaza in teatru, prefera sa preia textul si sa mearga in nebunia lucrului, lasindu-se purtata in voia lui.

Artista cu „pesti in cap“
Dupa perioada radicala si minimalista in alb-negru prin care a trecut la sfirsitul facultatii, Iuliana a simtit nevoia unei explozii de culoare. S-a in­tim­plat odata cu proiectul Uitarea, facut impreuna cu un alt monstru sacru al teatrului romanesc, regizorul Mihai Maniutiu. „Mihai mi-a redat accesul la memorie. Acel moment a insemnat despartirea mea de alb-negru si intrarea intr-o noua perioada, in care au inceput sa-mi placa mai mult povestile“, spune artista cu „pesti in cap“. „O prietena de-a mea, Codruta Farcas, ma tunde. M-a tuns pina m-a chelit si fiindca am ajuns la suprafata asta, mi-am zis ca singura chestie care ma poate salva sint jocurile de culoare. Si am ramas asa, cu aceasta voluptate a desenelor, pe care Codruta mi le tot schimba in fiecare luna. Pisici, pesti, diverse culori… “.  

A imbracat tot cartierul
Pe cit de colorat ii este parul, pe atit de colorate ii sint si hainele, accesoriile. Cindva, artista chiar si-a croit singura vestimentatia. „Se intimpla prin anii ’80, cind nu gaseam cu ce sa ma imbrac pentru ca eram mult prea slaba. Ca sa intre ceva bine pe mine, am inceput sa-mi creez singura hainele, apoi si altora si chiar sa fac si bani din asta. Pe la 16, 17 ani, cam asta era virsta cind imbracam cartierul. Pe vremea aceea, singurul material colorat era finetul, o lenjerie de bebe. Il apretam si se transforma intr-un doc ferm, apoi faceam din el tot felul de chestii.“

Ultimul filigran - lacrimile din spectacolul Miriam W
Miriam W este ultima piesa (tot in regia lui Radu Afrim) a carei scenografie poarta semnatura Iulianei Vilsan. Montata de curind la Teatrul „Toma Caragiu“ din Ploiesti, ea va fi prezenta la Bucuresti, la Odeon, in aceasta sapta­mina. „Spre deosebire de celelalte spectacole ale lui Afrim, componenta esen­tiala a Miriam W este ca e foarte serios, la nivelul profund, ceea ce face aceasta piesa una de emotie pura. Piesa, care are la baza textul Doar noi vorbim chinezeste, al unei scriitoare israeliene, este povestea unei traume si cum avind o trauma mai poti sa traiesti - un fapt de viata care te sugruma total. Regizorul Vlad Massaci, aflat la premiera spectacolului, a fost atit de marcat, incit a doua zi l-a sunat pe directorul teatrului din Ploiesti, Lucian Sabados, sa-i spuna: <Bai, m-a mutat spectacolul asta!>. Sabados nu apucase sa-l vada, in schimb i-a vazut pe spectatori cind au iesit si i-a luat la intrebari pe protagonisti: <Da’ ce le-ati facut?>. S-a lamurit la a doua reprezentatie, cind a luat loc in al treilea rind. Mi-a dat telefon dupa spectacol si mi-a zis ca il podidisera lacrimile si i se facuse rusine. El, director de teatru, sa plinga… Portarul avea si el ochii in lacrimi si imi multu­mea. Iar croitoreasa povestea si plingea“.