IULIANA TUDOR - povestea unei reputatii

O prezenta eleganta si magnetizanta, Iuliana Tudor este un om de televiziune care s-a dedicat carierei, fara a lasa loc de barfe si de speculatii. Prezentatoarea emisiunii „O data in viata“ este casatorita cu Razvan Vacaroiu, alaturi de care formeaza un cuplu de 18 ani si este mama unui baietel, Tudor Cristian. O mama foarte discreta in ceea ce priveste viata ei de familie si poate tocmai de aceea este vazuta atat de rar in public alaturi de membri ei.

Care este povestea Iulianei, o femeie fragila, dar si puternica, cum a reusit sa se faca remarcata in jungla televiziunii, aflati din interviul ce urmeaza.
 
Cand ai ascultat primul concert de muzica populara?
Primele concerte le-am ascultat la radio, la Antena Satelor, la bunicii mei - Maria Lataretu. Nu se asculta altceva, televizor n-aveam. Adormeam cu radioul. Ca orice copil, la nivel de educatie, am preluat ceea ce am ascultat in mediul in care traiesc. In familia mea, mama obisnuia sa cante, dar nu muzica populara, ci muzica usoara. Cantam impreuna, ma provoca: Angela Similea, Corina Chiriac, Margareta Paslaru... Mama mea a avut si un apetit pentru muzica clasica, existau atunci emisiunile lui Iosif Sava. Folclorul a venit mult mai tarziu...

„Nu poti sa vorbesti despre orice alta muzica, atata timp cand nu iti cunosti propria muzica, a natiei, cea care te defineste"

Cand s-a intamplat asta?
Cand am mers la un concert la Filarmonica, invitata de profesoara mea de muzica de atunci, sa cant un moment de folclor acolo. Si trebuia sa ma imbrac in port popular, am refuzat si am fost amenintata cu scaderea notei la purtare. Si am zis atunci ca... „Hai, sa intru!”. M-am dus, singura melodie pe care o stiam era "Bade, palarie noua", primul „hit” pe care l-am cantat atunci in sat.

De ce ai refuzat sa te imbraci in costum popular?
Am refuzat sa ma imbrac in port popular pentru ca mi se parea degradant atunci, la acea varsta, sa ma imbrac in ie, in „taranca”. Traiam in ignoranta in care traiesc si tinerii in ziua de azi. Era doar o chestiune de mentalitate. O perceptie falsa, denaturata.  

Care au fost cele mai frumoasa amintiri de la sat?
Toate. O zi in sine este forte frumoasa. Incepand de dimineata, devreme, cand scoti apa cu galeata. O bei si simti ca te oxigenezi prin toti porii si respiri altfel. Acolo nu e ca aici, parintii stau si se roaga de tine sa mananci. Nu! Acolo se servea masa si daca nu te prezentai in timp util, ramaneai nemancat. Punea bunica mea pe masa mamaliga, ceapa, rosii, branza facuta de ea. Gustul de branza de la bunica nu l-am mai gasit nicaieri. Nu am mai mancat niciodata. Plus cana de lapte, dulceata sau magiun, painea coapta pe vatra. Si toate acestea stateau pe masa timp de zece minute, daca mancai bine, daca nu, la revedere, se strangea. A doua zi aveai grija cu siguranta sa nu ramai nemancat. Dupa care plecam cu oile cu bunicul meu, lucru care imi placea foarte mult. Traversam o apa curgatoare, de care imi era foarte frica. Nici acum nu stiu sa inot. Mergeam si stateam pe pajiste si culegeam mure si imi spunea povesti din timpul razboiului. Fascinante. Era o lume despre care nu aflasem. Nu stiam ce inseamna ideea de razboi. Din povestile lui mi-am dat seama ca este cea mai urata experienta.

Si apoi te intorceai acasa. Mancam, putin somn dupa-amiaza si mergeam la joaca, pe islaz. Descopeream femeile care spalau presurile, covoarele si chiar lana la rau. Asa cum se intampla din vechi strabuni. Dupa care, treburile din gospodarie. Mulsul caprei, al vacii, tot procesul prin care urma sa fie branza, mers la moara... pentru facut faina pentru alimente si hrana pentru animale.

Am participat si am fost implicata direct in tot ceea ce inseamna viata la tara. Si aveam patru, cinci ani. Si nu regret, pentru ca m-am descurcat in viata, apoi, mult mai usor si am si reusit sa inteleg ce inseamna viata la tara. Ma gandesc la „O vedeta populara”. Pe aceasta baza am inteles cum functioneaza viata celor pe care i-am avut invitati in emisiune. Mergeam prin tara si cautam locuri unde filmam si trebuia sa reconstruim atmosfera de la tara - transformam un loc, o casa, intr-un platou de televiziune. Adica sa stii exact ce trebuie sa pui acolo. A fost, daca vreti, scoala mea de televiziune, acea emisiune. Practic, ai un studio, unde ai totul la dispozitie, trebuie sa ai rigoarea sunetului, a cadrului, a partii estetice din punct de vedere al filmarii. Si asta am facut sase ani de zile.


Cum te-a modelat viata la tara?
Adaptarea in orice conditii ti-o imprima modul de viata de la sat. Acolo nu te alinta nimeni la modul la care il facem noi acum cu copiii si cu grija excesiva, pana la urma pentru ei. Si cred ca are o forma mult mai sanatoasa de crestere la tara, pentru ca acolo nu e timp. Acolo parintii, bunicii si oamenii din casa au treaba. Trebuie sa-si asigure de la hrana pana la mersul la serviciu, pana la gradina care trebuie sapata, animalele de care trebuie sa ai grija, casa care trebuie tinuta curata, hainele care trebuie spalate, mancarea care trebuie facuta. Toate acestea se intampla in paralel cu cresterea copiilor. Copiii acolo sunt foarte devreme implicati in treburile gospodariei si nu au incotro. E o forma de copilarie foarte frumoasa, sunt lasati liberi sa se joace, sa alerge, sa strige, sa cada, sa se loveasca, chiar. Toate acestea inseamna un trai sanatos. Fata de un copil care traieste la bloc si are cu totul alt mediu.

Cand te-ai despartit de acest mediu si cum ai inceput o alta viata?
La 17 ani am plecat de acasa. Am inceput Liceul Pedagogic. Si, ca sa nu fac naveta, din dorinta parintilor, am stat in gazda la o matusa de-a mea. Si asta a fost o experienta care m-a facut sa ma adaptez la o alta casa, alt mediu. Stii cum e, cand stai in casa altcuiva ti-e teama sa nu deranjezi, sa nu lasi murdar in urma ta, sa-ti faci patul in fiecare zi, sa nu para ca esti needucata. Toata atentia asta la detalii m-a facut sa fiu si sa ma adaptez foarte repede la orice conditii la care am fost supusa. Faptul ca am trait in medii diferite, de la tara la oras, m-a ajutat. N-am avut de ales. Si asta e cea mai buna varianta. Cand n-ai de ales, te descurci.

Ce a urmat?
Apoi am fost la camin, la facultate. Si zona studentiei este una de la care am invatat. Au fost lectii foarte importante. Am venit in Bucuresti, unde stim ce jungla este. Si mai ales in zona de camin unde iti dispare mancarea, unde te trezesti cu lucruri stricate.

Ti s-a intamplat asta?
Sigur. Venisem cu tipul de confort de acasa. Sa am lucrurile mele bine asezate... Numai ca, fiind patru fete in camera, fiecare cu nivelul ei de educatie, cu tabieturile ei, cu placerile, ritmul de viata, planul meu s-a dus. N-ai incotro, trebuie sa te adaptezi, pentru ca nu te poti certa toata ziua ca nu-ti place pentru ca ea sta pana dimineata la televizor sau vine din club seara si miroase a tigari sau ca ne trezeam mai tarziu. Intre timp m-am adaptat si eu si am intrat in ritmul acesta. N-aveam incotro. Ne trezeam pe la patru - cinci si faceam cartofi prajiti pe resou. Sau faceam petreceri in pijamale, in camera. Venea toata lumea, intra intr-o camera de 2/3 metri, erau 25 de persoane. Inimaginabil. Nici acum, daca ma intrebati, nu stiu cum incapeau. Erau celebrele chefuri de la Facultatea de Medicina, date de studentii greci, unde mereu iesea cu farfurii sparte. Experientele de la camin sunt traite de orice student si se pare ca am trait dens anii respectivi. Cu masura, pentru ca nu sunt un om al extremelor. Am gustat din ceea ce inseamna farmecul vietii aceleia. Au fost rand pe rand situatii in care a trebuit sa ma descurc singura si sa nu am pe nimeni. In paralel am continuat sa merg la Scoala Populara de Arta. Am participat la concursuri. Am si cateva trofee si cateva premii. Eram foarte mandra de ele atunci, era un hobby. Nu m-am gandit niciodata sa fac din asta un hobby. In anul IV, dupa un asemenea concurs, cei de la Tezaur Folcloric – Mostenitorii m-au vazut si m-au chemat la probe. Asa am intrat in Televiziunea Romana si asa am renuntat la gandul meu de a deveni magistrat. Asa am ramas, pana in zilele noastre, aici, in TVR. E o poveste de destin. Cred ca asa a fost scris pentru mine.

„A trebuit sa-mi apar fiecare castig prin munca”

Ai intrat si in ritmul impus de viata la oras?...
M-am adaptat regulilor pe care mi le impune orasul, chiar si breasla, si care nu intotdeauna sunt cele corecte, fara sa pierd educatia pe care am primit-o acasa. Am invatat sa ripostez in ideea de a ma apara. Sa fiu transanta, atunci cand am de aparat un principiu. Sa fiu chiar si dura, uneori. A trebuit sa-mi apar fiecare castig prin munca, pentru ca nu e intotdeauna suficient sa fii talentat, sa fii bun cu ceea ce faci. Iti trebuie si noroc, si oameni in jurul tau care sa creada in tine. Din punctul asta de vedere am fost un om extrem de norocos. Am avut o echipa si pe doamna Elise Stan care m-au sustinut si mi-au dat aripi.

Cum s-a intamplat asta?
Se spune ca la umbra unui stejar greu, puternic, creste ceva. Desi vorbim de acesta, doamna Elise a stiut sa ma lase sa ma construiesc singura, oferindu-mi libertate. Nu mi-a pus niciun fel de oprelisti. M-a lasat sa gresesc ca sa-mi dau seama, pe propria-mi piele, unde am gresit si spunandu-mi apoi, cu foarte mult tact, ce e de corectat.

„Valoarea unui om este data de reputatia pe care o are”

Lumea din televiziune este una meschina. Raul facut de cei din jurul tau si-a pus amprenta asupra comportamentului tau, ulterior?
Rautatea nu cred ca te modifica fundamental, atata timp cat ai o educatie temeinica. In privinta caracterului, consider ca, indiferent de etapele prin care trece un om prin viata, educatia primita de acasa nu are cum sa te schimbe. Si nu ai cum sa renunti, pentru ca am fost la randul meu in situatia de a face compromisuri. Dar sunt un om principial si daca mama mea m-a invatat sa cred in niste lucruri, cred pana o sa mor in ele. De dragul succesului de moment, poate, sunt multi oameni care renunta la principii. Eu n-am facut-o. Am preferat sa construiesc mai greu, in ani mai multi, pe o intindere mai mare de timp, dar sa o fac temeinic si asa cum mi-a placut mie. Am preferat sa obtin lucrurile prin munca mea. Petrecand foarte mult timp aici, in acest loc, pentru a ma construi. Si cred foarte tare ca tot ce inseamna succesul unui om si valoarea unui om se construiesc in timp. Nu cred intr-un succes de-o vara sau unul care iti aduce foarte multi bani, dar dupa care, apoi, nu ramane nimic. Gol de continut.

Mai cred foarte tare ca valoarea unui om este data de reputatia pe care o are. Eu am luptat sa construiesc o reputatie. Nu neaparat un nume, lucruri concrete... O reputatie se castiga foarte greu. Si asta se vede prin ce faci, in timp, in ani de zile si cu foarte mult sacrificiu.

Ai fi putut sa faci un alt tip de emisiune?
Cred ca da. Ma feresc sa emit judecati de valoare. Cred ca fiecare produs isi are publicul sau, cred foarte tare ceea ce fac eu. Modul in care consider eu ca trebuie facuta o emisiune. Cine este alaturi de echipa noastra inseamna ca gusta felul acesta de a face televiziune. Si se pare ca sunt foarte multi, avand in vedere ca, de 14 ani, tot ce am facut in materie de televiziune au fost programe de audienta si apreciate de specialisti.

Ai mai mers la tara?
Sigur, la parintii mei, care traiesc la Baicoi, unde avem casa cu gradina, animale, pasari. Unde se planteaza rosii, se pune varza, cartofi si porumb si de toate. Fiul meu, anul trecut, a plantat primele seminte din care au iesit trei fire de porumb si a vazut cum s-a dezvoltat porumbul plantat de el si a mancat din el.

Cum ai devenit imaginea Romvac?
Acest parteneriat s-a nascut dintr-o intalnire veche pe care am avut-o cu familia Chiurciu si compania Romvac. Ne-au sprijinit in organizarea mai multor evenimente si, dupa cativa ani, domnul Chiurciu mi-a propus sa fiu imaginea companiei, in ideea in care ne adresam aceluiasi public. Pana la urma, credem si in aceleasi valori. Suntem parteneri traditionali de acelasi timp. Am testat produsele inainte de a accepta propunerea, chiar pe propriile animale, acasa, la parinti.

Cum ati cladit o relatie de 18 ani, tu si sotul tau?
Cred ca intelegandu-ne unul pe celalalt, construindu-ne unul pe celalalt. Sotul meu, fiind foarte ingaduitor cu modul meu de viata de aici, de la televiziune, cred ca am un partener echilibrat. Si asta m-a echilibrat si pe mine, eu fiind mult mai dinamica, mai iute, foarte impulsiva, recunosc. E un defect la care lucrez sa-l corectez. Fara echilibrul lui sunt convinsa ca nu as fi reusit sa fac nimic.

Cum v-ati intalnit?
In biserica. In noaptea de Inviere. M-a intrebat cat e ceasul, la modul cel mai simplu si asa ne-am cunoscut. Si la distanta de patru ani, ne-am casatorit.

Au fost momente de tensiune?
Da, nu spun ca e usor. Vin si copiii si trebuie ca fiecare dintre parteneri sa aiba grija de celalalt.

Sotul vine la filmari?
Niciodata. Asta e o regula pe care am stabilit-o de la bun inceput. Si cred ca e foarte bine asa. E mai bine sa pastram spatiul in familie, intimitatea care trebuie sa caracterizeze o familie. Ies eu, suficient. Sotul meu doreste sa ramana departe de camere si reflectoare.

de Anca Lapusneanu - 4537 afisari
 
         
 
4.3 - 3 voturi